BLOGGER TEMPLATES - TWITTER BACKGROUNDS »

Diary of the Reader


Ciudad sin sueño
Federico Garcia Lorca
No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Las criaturas de la luna huelen y rondan sus cabañas.
Vendrán las iguanas vivas a morder a los hombres que no sueñan
y el que huye con el corazón roto encontrará por las esquinas
al increíble cocodrilo quieto bajo la tierna protesta de los astros.

No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Hay un muerto en el cementerio más lejano
que se queja tres años
porque tiene un paisaje seco en la rodilla;
y el niño que enterraron esta mañana lloraba tanto
que hubo necesidad de llamar a los perros para que callase.

No es sueño la vida. ¡Alerta! ¡Alerta! ¡Alerta!
Nos caemos por las escaleras para comer la tierra húmeda
o subimos al filo de la nieve con el coro de las dalias muertas.
Pero no hay olvido, ni sueño:
carne viva. Los besos atan las bocas
en una maraña de venas recientes
y al que le duele su dolor le dolerá sin descanso
y al que teme la muerte la llevará sobre sus hombros.
Un día
los caballos vivirán en las tabernas
y las hormigas furiosas
atacarán los cielos amarillos que se refugian en los ojos de las vacas.
Otro día
veremos la resurrección de las mariposas disecadas
y aún andando por un paisaje de esponjas grises y barcos mudos
veremos brillar nuestro anillo y manar rosas de nuestra lengua.

¡Alerta! ¡Alerta! ¡Alerta!
A los que guardan todavía huellas de zarpa y aguacero,
a aquel muchacho que llora porque no sabe la invención del puente
o a aquel muerto que ya no tiene más que la cabeza y un zapato,
hay que llevarlos al muro donde iguanas y sierpes esperan,
donde espera la dentadura del oso,
donde espera la mano momificada del niño
y la piel del camello se eriza con un violento escalofrío azul.

No duerme nadie por el cielo. Nadie, nadie.
No duerme nadie.
Pero si alguien cierra los ojos,
¡azotadlo, hijos míos, azotadlo!
Haya un panorama de ojos abiertos
y amargas llagas encendidas.
No duerme nadie por el mundo. Nadie, nadie.
Ya lo he dicho.
No duerme nadie.
Pero si alguien tiene por la noche exceso de musgo en las sienes,
abrid los escotillones para que vea bajo la luna
las copas falsas, el veneno y la calavera de los teatros.
___________________________________________________

Vijelia
Gabriel Garcia Marquez

4

Dupa ce a turnat vinul si s-a asezat la celalalt capat al mesei, iar Meme se pregatea sa serveasca mancarea, el s-a rezemat pe spatarul scaunului, si-a sprijinit mainile pe fata de masa si a zis, surazand:
- Uite ce-i, doamna, puneti la fiert un pic de iarba si aduceti-mi-o ca pe supa.
Meme nu s-a clintit. A dat sa rada, dar n-a ajuns s-o faca, ci s-a intors catre Adelaida. Ea a intrebat, surazand, la randul ei si ea vizibil deconcertata:
- Ce fel de iarba, doctore?
Iar el, cu vocea lui cumpatata de rumegator:
- Iarba obisnuita, doamna; de care mananca magarii.
5

Exista un minut in care ia sfarsit siesta. Chiar si secreta, ascunsa si minuscula activitate a insectelor se opreste in acea clipa precisa; se opreste cursul naturii; geneza se clatina pe buza haosului, iar femeile se ridica in capul oaselor, cu balele curgand si florile de pe perna brodate pe obraz, sufocate de caldura si de ciuda; si se gandesc: "Inca-i miercuri la Macondo". Atunci se ghemuiesc iar intr-un colt, imbina visul cu realitatea si cad de acord sa teasa o barfa de parca ar fi un imens cearsaf de in, urzit de toate femeile din sat.
..............................
Copilul se uita la el, se gandeste ca spanzuratul sta lungit sub scanduri; face un gest trist si totul se transforma...
..............................
Si ea a zis:
- Cu iasomiile se intampla ca si cu oamenii: dupa ce mor, pleaca noaptea haihui.
Am ramas rezemat de umarul ei si n-am mai spus nimic. Ma gandeam la altele, stand pe scaunul de bucatarie pe al carui fund spart isi pune bunicul la uscat pantofii cand ploua. Stiam de atunci ca in bucatarie e un mort care, fara sa-si scoata palaria, se asaza in fiecare noapte si priveste cenusa stinsa din vatra. Dupa o clipa am spus:
- Asta trebuie sa fie ca mortul care se asaza in bucatarie.
Ada s-a uitat la mine, a facut ochii mari si a zis:
- Care mort?
Si eu i-am spus:
- Ala care se asaza in fiecare noapte pe scaunul unde bunicul isi pune pantofii la uscat.
Si ea a spus:
- Acolo nu-i nici un mort.
11
Ii spun fiicei mele:
- Cachorro i-ar fi facut sa vina, altoindu-i cu cureaua, si ma indrept spre cosciug, gandind: Inca de cand s-a dus doctorul din casa noastra, eram convins ca actele ni le dirijeaza o vointa superioara, impotriva careia nu ne putem razvrati, nici macar din rasputeri, ori ne-am asuma atitudinea stearpa a Adelaidei, care s-a incuiat sa se roage.
Parcurgand distanta pana la cosciug si vazandu-mi oamenii, neclintiti pe pat, am senzatia ca am tras in piept, odata cu prima inghititura din aerul care fierbe deasupra mortului, tot amarul fatalitatii care a distrus Macondo.
..................................
Copilul e uimit. Cand m-am ridicat m-a privit cu un aer indescriptibil, usor ametit. Dar acum e la fel de uluit ca mine, si se uita la flacaii care asuda, straduindu-se sa traga de belciuge. Cu un bocet ascutit si sustinut, de metal ruginit, usa se deschide larg. Atunci vad iar strada, praful luminos, alb si arzator care acopera casele si care a dat satului un aer lamentabil, de mobila stricata. E ca si cum Dumnezeu a declarat Macondo inutil si l-ar fi aruncat in cotlonul satelor care nu mai aduc servicii creatiei.
...................................
La inceput incearca sa traga zavorul care pare sudat de belciugele ruginite, dar nu-l pot misca. E ca si cum cineva ar apasa cu forta dinspre strada. Dar cand unul dintre barbati se sprijina de usa si o loveste, in odaie se ridica un zgomot de lemn, balamale ruginite, broaste sudate de vreme, strat pe strat, iar usa se deschide, enorma, cat sa poata trece doi barbati unul peste altul; si lemnul scrasneste indelung, iar fiarele se trezesc. Inainte de a ne putea da seama ce se petrece, in odaie rabufneste lumina, cu spatele, puternica si perfecta, fiindca i-au luat sprijinul care a sustinut-o vreme de doua veacuri si, cu forta a doua sute de boi, cade pe spate in camera, ducand cu sine umbra lucrurilor in caderea turbulenta. Oamenii devin brutal vizibili, ca un fulger la amiaza, se clatina si am senzatia ca ar fi trebuit sa se tina ca sa nu-i dea jos lumina.