în oraș vechii îngeri autentici
se transformă în miniaturi de staniol
specific citadin, copacii sublimați în stâlpi cu fire lungi
în zgomot de tramvai, țipătul trece neobservat
dar lumea în jur se transformă
și transparența lucidă prin care văd
chiar văd
îmi pare rău, chiar văd...
priveam cu ochi adânci și tot mai tulburi
cum suprafața crocantă a lumii se decojea de aparențe
o auzeam crăpând
îmi ascundeam sub ochelari fumurii privirea fierbinte
și mă simțeam vinovată: genele mele clipind căpătau dimensiuni colosale
și dărâmau cu zgomot abrupt
dărâmau lumea atent construită în jur
o jupuiau brusc și dureros
de măști.
inițial, doar oamenii din tramvai stăteau scheletici
și sângerii
complet goi și transparenți
nu schițam nici un gest și mă simțeam inoportună
indecent de aproape de eul lor obișnuit ascuns
picurau tot mai tare și mi-am strâns ingrozită picioarele: atenție să nu alunec în bălțile de sânge
tot mai mari, tot mai multe
tot mai confluente
m-am agățat prin geam cu privirea de stâlpul sufocat
de prelungi fire în care stătea suspendat
dar pe măsură ce tot mai strâns îl țineam între gene
a început să crape
sub el
pământul
cu zgomot trist s-a smuls din pământ
firele s-au întins frenetic
s-au rupt apoi cu-n pocnet surd
când stâlpul a luat-o la goană prin aer, după tramvai
agățat de privirea mea
în urma lui, gravitația stătea anulată
însăși suprafața aspră a orașului de ciment
se dezlipea de pe sufletul lui metalic
și privirea mea se simțea vinovată.
"refuzul de a închide ochii e refuzul de a avea ochi" mi-am spus atunci cu o voce străină
și-am închis ochii
dar pleoapele, vai pleoapele,
se voalau tot mai subțire
și văd prin ele
văd
îmi pare rău, dar chiar văd
tot mai adânc
sângele se aduna tot mai mult în tramvaiul legănat
mă suisem pe scaun, căci lichidul cald e alunecos rău
și nici nu știi cum ți se lipește irevocabil de amintiri
prin ochii în zadar închiși, chiar prin pleoapele perforate
îl vedeam din nou pentru prima oară după atâta vreme
stătea chiar în dreptul ușii din față
stătea drept și imperturbabil
îngerul meu
cu șase perechi de aripi
imaculat și proaspăt ca un nou-născut
viu
semăna puțin chiar cu un indian bătrân
și mă privea.
simplu
fără reproșuri
"am nevoie de tine acum...
acum.
vino, de ce nu vii?
de ce taci?
ce am uitat?
cum mă numesc?
de ce taci?
salvează-mă! de ce nu ma salvezi?
spune-mi numele meu!"
țipam sublimată în lumea distorsionată
el mă privea în continuare proaspăt și clar
îmi cântărea oare rătăcirea halucinantă?
unde fusese atâta vreme?
"ești înger. de ce nu mă salvezi?
unde ai fost? cât timp a trecut...
cât?"
o mie de ani ca ziua de ieri,
care a trecut
și ca o strajă din noapte...
și am înțeles că trebuia să plec.
