dans cu elemente primordiale

ca o pasăre zgribulită de frig
se strânge din mine lumina
cedez fără regrete, cu ochii inchişi dar cu braţe de sfoară,
interminabilului

sfârâie timpul sub mine
îl mistui în flăcări dintr-un pahar de vin
îmi conturez distorsionată silueta în fum de tămâie
pe piele-mi port zornăit de bănuţi, în tălpile goale, la focuri din munţi
calc imperceptibil şi numărul paşilor mei poartă în el
amprente tulburi încă

dansatoare din flăcări pe cojile aspre ale timpului cu tălpi îngropate deja în pământ
nonşalantă răzbunătoare cu ochii aprinşi şi umezi
demit facil preţioase exiluri

sălbaticul cal îmi curge prin vene docil
între unghii îmi sugrum anii trecuţi,
sub propria greutate zbaterea lor îmi infloreşte pe deget
dar palizi, cu priviri de fiară încolţită ma recunosc vie
şi se întorc în penumbră cu capetele plecate


cu respiraţia întreruptă, în cadenţe prelungi
ploaia işi bate ritmul
siameze lumi o privesc printre gene pulsând

P.S. de la vis la delir şi înapoi cu dinţi de urşi flămânzi

frig

uscate pergamente se adună farâmiţat
bibliotecile cad în flăcări pe creştetele noastre - goale

se spulberă în rafale de vânt dunele de nisip:
deşertul îşi retrage discret toate mirajele

galopul

*

e dincolo de pajiște un sălbatic cal negru
care mă așteaptă atent.

o diafană ființă mi se plimbă iluzoriu
pe traiectoria venelor albastre
când tonic și dur calul își scutură în valuri coama

copita izbește în praf.
ferm, pulsând cu o energie vitală
calul negru se înalță statuar în fața mea
îmi face semne nevăzute
mă privește aparent indiferent
dar subînțeleg precis ceva esențial în asta
cu o strălucire sumbră pielea se mulează catifelat pe grupe masive de mușchi, tendoane, articulații

peisajul inert devine opțional:
când vântul ondulează iarba uscată în valuri
se răstoarnă cerul în mare


**

calul face un pas înainte
își balansează ca pe o barcă corpul masiv
în oglinda clară a ochilor umezi mă văd
întoarsă
uscată
și
transparentă
întind mâna spre mine și tac.
surprinsă fără ziduri, trezită brusc într-un vânt rece,
respirând însetată din aerul sărat,
percep cu o claritate ascuțită
realitatea poroasă înconjurându-ne agresivă

calul îmi face un semn cu capul
părul negru se ondulează sofisticat
într-o splendoare armonioasă corpul nou născut în fiecare secundă din realitatea opțională,
elegant ca o felină întunecată,
clipește încet


***

calul mă privește fix - pielea-mi devine străvezie și prin ea
se vede adânc
în spațiul infinit sculptat în fundalul poros
de conturul propriului meu trup care devine el însuși
atât de conștient de sine
încât mă regăsesc subit dedublată

conștiența se îndreaptă spre sine și devine conștiință
se sfărâmă în firmituri antice ziduri de cărămidă roșie

în silențioasa noastră conversație
calul pășește spre mine.
o densă creatură neagră, cu energie vizibil reținută, își arcuiește mecanismul complex
și prelungi articulații se pun în mișcare
înălțându-și capul nechează ușor
timp în care văd cum în mine,
în spatele fostelor ziduri,
printre cărămizi imponderabile,
se contruiește încet
pas cu pas
picătură
cu
picătură
o imensă catedrală din ceară


****

calului îi tremură nările și urechile lăsate pe spate
prefigurează
galopul amenințător al sălbaticului cal negru spre sufletul meu transparent

când aud simultan
bubuitul galopului accelerând
și
foșnetul metalic al firelor de păr negru zbătându-se frenetic să evadeze din coamă în aer
îmi dau seama subit
că mi-am pierdut consistența
că mi-au căzut toate zidurile

complet lucidă și fără piele
conștiința mi se înalță aburindă din adâncuri subconștiente:
se naște din ceață
o catedrală din ceară topită
și minusculi sinucigași se aruncă în mod repetat de pe milioane de geamuri

pământul vibrează adânc: îndurerat geme sub loviturile apăsate
ale masivelor copite negre.
un ritm indigen se insinuează subliminal
în construcția imensă de ceară.
împietrită privesc cu groază drept în ochii uzi ai calului negru
reflexia mea detaliată îmi zâmbește independentă

timpul îngheață un pic
atât cât să simt la câțiva centimetri de fața mea
căldura calului
încordat în galopul nebun
contorsionat în infinitul său negru
arcuit în prelungul, sălbaticul său salt

spre mine.

Scrum, fum si vant

partea II - FUM

nu mai ții minte, pui, nu mai știi de când n-ai fost acasă
păianjenii ți se întind pe sub pleoape roșiatici și misterioși
tăcute lumi trecute te așteaptă la colțuri dând din cozi
oamenii cu mecanismele lor metalice se prăbușesc sub praful
propriei rugini
insuficientă
interminabilă
minusculă
memoria se organizează continuu îți spui

dintre așteptările oamenilor nu se iese cu una cu două
și apăsarea zilei de mâine, mai lungă, mai infinită, mai amețitoare...

bați din palme ca din aripi!

ți se pare comic?
tu nu vezi că ți-au murit îngerii?
ea râde cu părul de sfoară nepieptănată

[ingrid avea pielea de scorțișoară și zâmbetul adânc]

s-a uscat apa în care ne șerpuiam lungi și subțiri!
necunscutei îi tremură mâinile uscate până la fragmentare
și mâine... mâine e o piramidă. o piramidă de ceață.
necunoscuta se uită în gol, clipește cu zgomot
nopțile se albesc văzând cu ochii, timpul se contractă cașectic
și când ni se termină memoria?
lumea crește în noi, malignă ca o memorie până când nu mai rămâne în mine
nici una din lumile din care zilnic mă nasc
și tu-mi joci feste, tocmai acum
când se prăbușesc unul după altul, în nori denși, toate dările de seamă
toți stâlpii de rezistență, toți oamenii care mi-au compus existența
până nu mai rămâne piatră pe piatră
și scrisorile foșnite noaptea la ureche de vânătul nepieptănat
literă cu literă se împlinesc: o apocalipsă circulară se împlinește văzând cu ochii
superbi norii de praf se alungesc ca cei de țigară
și până la urmă, suntem particule infime purtate de torentul de fum pe traiectoriile predefinite și complet predictibile
[auzi? COMPLET]
ale curenților de aer care modelează această ultimă spirală a fumului de țigară

1900

The voice of the sea, it is like a shout, a shout big a strong, screaming and screaming. And the thing it was screaming was: "Yoooou... with shit instead of brains! Life is immense... can you understand that? IMMENSE."

diagonala perfectă a tristeţii

"un clasic în viaţă"

un pumnal cu vârful înroşit în jar
e fiecare zi pe care-o pierzi prosteşte,
se-adună răni şi trupul tău deja miroase a moarte
şi-ţi sapă-n pielea albă, cineva, un basorelief de şoapte.

eşti dintr-odată mai bătrână ca mine
dar vai ce surpriză – lumea-ţi trece prin pleoape
se-ncolăceşte ca un şarpe-n vitrină
şi ochiul de-argint imobil iar se sparge,
iar se revarsă un şuvoi de lumină
peste albul de zinc al sprâncenelor mele
şi melcii verzi se opresc plini de vină, stingheri.

mă aşezi cu grija unei ex-iubite
pe piedestalul trist al celui care minte
şi când apeşi butonul roz de gramofon uzat
eu cânt mecanic swing-ul pe care l-ai uitat.


e visul tău – inventează-ţi trecutul
dar timp reversibil n-ai să poţi să cultivi
devoratoare insecte se-adună
şi zumzetul vieţii-ntre fălci dur îl sting.

ieri buruiană, azi junglă iar mâine
puful plopilor morţi sub securi de oţel
mă bântuiesc rădăcini în coşmaruri de ger.


să rugineşti dacă mai spui minciuni vreodată
iar dacă nu iubeşti să te preschimbi în piatră,
să prinzi răceală, să te-nfăşoare gheaţa ca un pled

chiar dacă te-nroşeşti – nu te mai cred.

îţi simt privirea de eşarfă pierdută
cum se agaţă intens în uimirea de-a fi
de braţul drept ca de-o ramură întinsă
ca de-un far luminos în infernul de-o zi

infern de o noapte, de-o viaţă, de-un secol
pe care-l descriu chiar acum când surâd
să te ştergi pe picioare, pe tâmple, pe zâmbet, şi-n gând

culegătorul de păsări

pasărea a murit ieri, a murit subit chiar între palme
palmele au strigat îndurerate şi ascuţit
sub chinuitele bolţi ale templelor de sticlă
care strigă şi acum, strigă în gura mare
strigă în gol.
oamenii le aud câteodată
se opresc sub ele fără să înţeleagă de ce
se uită în sus până ameţesc.

dar pasărea s-a răcit oricum
universul s-a tulburat un pic
a tăcut preocupat
dar oamenii au zumzăit mai departe
efemeri şi fumurii cum au fost dintotdeauna

clipind cu zgomot din pleoapele solzuroase
meditând atent la natura sa de jumătate dragon
el a strâns între palme trupul rigid al păsării moarte
conştient fiind că în ea a murit
o altă jumătate de dragon

odată trupul mort atârnat de suflet
s-a ridicat ameţit
târâindu-şi pe jos sufletul greu
şi
cu aripile amputate
cu ochii închişi
respirând aer sărat-prăfuit
s-a ghemuit sub o scoică mare
ca să asculte înmărmurit râsul tehnic dar sincer
al arsurilor de mare

haiku defect

teribila asemănare
a dezamăgirilor noi
cu cele vechi


**********************
din îngrozitor de lunga lume a viselor
mă sustrag lent ca o ceaţă grea
îmi picur prin pleoape vechile tale margini imprevizibile
ironia creşte ca un copac viu undeva aproape
dintr-un negru intens, ca cel de sub pleoape
se ramifică minunat şi interminabil
foşneşte mirific, vuieste comod
se apleacă uşor, mă şterge pe frunte
înţeleaptă ca o bufniţă bătrână
ca o statuie de corb despre care s-a mai scris
şi râde.

îşi recunoaşte mulţumită, sie însăşi, că moartă fiind
ea nu se descompune decât în amărâtele biblioteci
pe holurile cărora noi ne rătăcim bezmetici
îşi conturează complex din ramurile flectate şi lungi
ca multiple degete noduroase
autoportretul divin
îmi tachinează uşor absentă umărul strâns
şi râde în hohote.

de pe crengile uscate în care mă poticnesc frecvent încercând naivă să le urmăresc
îmi plouă cu frunze mici, mici
mici de tot, ca nişte stoluri de fluturi albaştri
îmi plouă în păr şi în palme
cu interminabile copii ale sale
căci după cum s-a mai scris, frunzele sunt repetiţia matriarhală a
copacului mamă
numit ironie
care râde acum necivilizat
supărător de abstract
râde de mine.

iele

azi au ramas intredeschise funiile catre lumea de afara
abrupte ca niste falii neexplorate
si-n vantul acesta absent iarba ineaca in valuri
tot ce-ti trece prin inima - ramai proaspat nascut si ud

ca niste feline ciudate florile capata dimensiuni mitice
se serpuiesc tot mai sus
si-ti scriu superstitii in par
zambesti oarecum libera, oarecum grea si singura
dar incandescente raman atingerile toate chiar si asa
in apa vanata din care respiri incoerent

soptitele hipnoze de mult pierdute ti se rasucesc in creier
ca samburii nevrotici de piersici
respiri adanc
si ferm, dar sincer zambesti si evadezi mai departe
printre intamplatoarele priviri transparente intre care te misti
mai libera ca oricand

ne întâlnim aproape asimptotic

când ne-ntâlnim întâmplător ne strângem în
braţe ca nişte necunoscuţi
"ce mai faci?" mă-ntrebi
"bine. tu?" îţi răspund scuturând din păr ploi

ne mai uităm unul la altul de parc-am
vrea să ne-amintim de unde ne cunoaştem
nu spune nici unul nimic
nu mai ştim că semănăm ca două beţe de chibrit arse
şi că sfârâim mirosind a fosfor
unul fără altul

"la fel" îmi răspunzi înverzindu-te
şi ne-ndepărtăm uşor
ca să nu ne stânjenească prea tare apropierea

nr. 6

era o lume ştearsă afară. mă uitam pe geam
cum toamna îşi încheia nasturii
era mai demult, când culorile erau mai dur întinse pe aer
şi când eu, singură, perdeaua se voala în ritmul sonor al plopului netăiat încă

prin ploaie îmi par paşii mai liberi.
îmi trag mai aproape mânecile - mă scufund într-un gând mai moale
închid ochii şi-mi dau voie să plâng, nu disperat,
ci aşa, cu ploaia în ritm mocănit

o resemnare comodă şi brutal şlefuită într-o perlă mică

o lacunară chemare a mea către mine
şi către toate lumile de dincolo de măştile de hârtie
care se şifonează subţiri

cu mânecile lungi şi moi, cu mâinile în buzunar,
cu capul gol, cu vânt în păr
zâmbesc un pic la fiecare strop de ploaie

Omul de cărămidă

o după-amiază umedă şi rece
cu ploaia plutind în aer ca o ameninţare constant şi ferm reţinută
cu cana de ceai verde pe care să aterizeze legănată o pană
cu treptele vechi de piatră aspră
cu ceasul vechi din camera de sus bălăngănind misterios
cu copacii vechi ameţitori de goi şi ţipători
cu vântul ridicând indiferent un colţ de ziar
cu frunze uscate de anul trecut fărâmiţându-se inerte

şi eu rezemată în scaun, cu picioarele înainte
cu privirea fixă
cu părul ud
cu mâinile reci
cu mintea absentă şi goală
cu vântul risipind nisip alb din colivia deschisă
cu fine granule de praf între dinţi
cu mintea hai-hui şi relaxată ca o apă cu nuferi
amuţită şi topită difuz în aerul pustiu-tulbure
cu sufletul adormit lângă mine
cu gândurile îngheţate privindu-mă lung de dincolo de gard
cu mine silenţios umplând lumea din jur
cu lumea din jur desfiinţată momentan
cu unghiile albe, cu respiraţia superficială

mi-am imaginat nesfârşirea lumii
am vrut ca lucrurile ce când eram mică îmi păreau mari
să revină
şi am simţit spărgând între dinţi suculente boabe roşii
de zmeură prăfuită

Scrum, fum şi vânt

Scrum, fum şi vânt
=abracadabra=

*

undeva la jumătatea distanţei dintre vis şi realitate
îţi spuneam dimineaţă
după amiaza era fumul filiform, contorsionat în rotocoale
estompând realitatea cu aburi de rooibos
lumea reală era mai visată decât aceea imaginată
carnea albă, subţire, sorbind absentă din paharul cu whisky
mi-ar fi plăcut brusc să fiu un personaj fictiv
trăindu-mi libertatea iluzorie prescrisă de apăsătorul destin
fără de care să nu exist

nici eu, nici scriitorul meu.

o pagină despre mine... ca o autoflagelare

fenomenul recurent de vină şi Stănescu la fel de recurent:
florin piersic se simte vinovat şi scrie opere cumplite pline de frustrare. scurt.
între timp o femeie cu mănuşi de box se gândeşte la Africa
şi eu imperceptibil mă sustrag în lumea ascunsă sub pielea perfect întinsă
ţopăi imaterială prin structura-mi organică:
şerpuieşte, ca o nălucă de fum dens ce sunt
alunec în neştire peste fascii de muşchi şi tendoane
mă arcuiesc încet, dar sigur pe liniile de rezistenţă ale mâinii
mă arunc sinucigaş în torentul voluptos al sângelui - în care mă învârt ca un titirez
aşa ajung fierbinte şi roşie în spaţiul virtual dintre girusuri - vizuina mea personală
strâmtă şi întunecată
nimeni, niciodată

singură, singură, singură

de acolo văd şi cu lumina stinsă
din spatele privirii ferm împăienjenite
cum oamenii se frământă pe dinăuntru, materiali ca un ghem de şerpi încâlciţi
şi-mi pare rău pentru ei.

**

îmi renumăr în gând oamenii şi brusc realizez ceva esenţial
despre estetica cuvintelor, despre definiţia secretă a artei:

o bucată de hârtie aruncată în gară se roteşte pe traiectorii
predefinite, calculabile şi de-a dreptul previzibile
schiţându-şi inconştientă autoportretul
despre care Borges zice că e suma hârtiilor lui scrise
şi conturat de foi Ernesto e schimonosit de durere
despre portretul hârtiei aruncate în gară se pot spune multe
dar ea nu va şti niciodată cât de iluzorie e libertatea cu care se avântă în aer
aşa cum nici vântul închipuindu-şi că e liber şi dipreţuind naivitatea hârtiei
nu-şi va simţi destinul încadrându-l elegant şi perfect
între condiţiile strâmte şi abrupt delimitate
care l-au născut şi i-au permis existenţa

destinul sumbru al tuturor lucrurilor se apropie şovăind
de omul blestemat să le vadă în toată rigiditatea lor apăsătoare
pe toate, fără discriminare
din care cel mai crunt e al lui
şi paradoxal, ai fi zis că măcar el singur şi aproape orb
ar fi liber de sorţi prefabricaţi

***

în dulcea vâltoare a nimicului mai rostogoleşti pe masă o sferă stilizată de fum
închizi ochii şi de fiecare dată când îi deschizi redevii
un ritm indigen subliminal inclus în cheia indescifrabilă a umanităţii noastre
pentru moment, limbajul în care ni se scrie codul se întinde leneş
între linii ascuţite
de portativ

când ne accesăm într-un final limbajul interior devenim
cine am fost precrişi să fim
şi nicicând nu e iluzia libertăţii mai liberă şi mai iluzorie ca atunci

cum să nu-l iubesc când el însuşi e încriptat cu litere aprinse
pe suprafaţa interioară a sferelor goale care mă compun

Ernesto, mai închis şi mai lipsit de libertate ca oricând în sfera mea aprinsă, n-ai căpătat vreodată mai mult sens; şi-atunci, cu plecăciune, îţi

Mulţumesc!

pairable wings

i saw her today: the same short, broken wings
gasping for attention
and i realized my wings are greater, fresh born and not yet extended
to their full length
i can not be without my wings

my wings are to protectively
contain the few

all i need is a set of comparable wings to protect
all i need is wings to hold me when i'm tired
without feeling shame, guilt nor frustration about it
to rise from your own ashes
be some insignificant phoenix
and burn with all your might for the one pair
of pairable wings

exercitii de descompunere

lumea se depixeleaza defecta cu fiecare pas
facut spre tabloul asimptotic al spatiului si timpului

ma invart orbital in jurul propriului meu trup
si-l vad multidimensional lepadandu-se de sine
tu adulmeci de la distanta, bidimensional si distorsionat
te zbati in norul dens care-mi pluteste sub frunte
inchid ochii si zbor imperceptibil
cand ii deschid lumea se invarte imponderabila si imaginara
imi scap printre degete cuvintele care se ordoneaza aleator, de la sine
printre cioburile in care imi explodeaza mintea
ramane dimineata, scurta si rece, tramvaiul gol
si parchetul de lemn zgariat

colorful butterflies amidst which I lived blissful oblivion
fade

jucarie

e curajul cel care imi lipseste adesea
e curajul si energia de a sari primul gard din cursa kilometrica
ce mi se asterne inainte odihnitoare ca o ceata de dimineata.
mergi balansat, perfect echilibrat
iti scuturi mana si te lovesti de perete
cu zgomot surd iti intinzi gatul in sus, in prelungirea propriei minti.

rasufli usor, esti in aer, pe traiectorii imprevizibile, dar
vizibil distorsionate
iti suni clopoteii inainte sa te izbesti inerta de urmatorul personaj macabru
care te ia de mana si te impinge mai departe
pe traiectorii sferice.

celor mai vechi si implicit mai nobili, ca si celor proaspat nascuti ieri
le sufli usor in lumanari, le sufli usor peste cap, de trei ori
ca sa-i protejezi de deochi

under the skin

they crept on my left hand - twisted twigs
branching out of the glass I was holding.
my picture froze and cracked
as the tree growing out of my red wine [yes, red]
keeps leaving scars piercing thin-paper skin

I choke and gladly stop to wallow
but there is no time, my hands will soon grow into trees
do you get me?
...running out of the time I stole

Abaddon

Vremuri ferice când îi sărbătoream ziua de naştere
şi eu eram fericit şi nimeni nu murise
şi să-mi supravieţuiesc eu mie însumi
ca un chibrit stins
masa aşteaptă cu mai multe scaune, cu farfurii pictate mai frumos
cu mai multe pahare
[- Cum o mai duci, mamă? i-am spus]
Opreşte-te, sufletul meu,
nu te gândi.

[ABADDON, el Exterminador, Ernesto Sabato]

la revărsatul lumii sau la multă vreme după potop

mă aşteaptă dincolo de geam, de partea cealaltă a sticlei îngheţate
mă aşteaptă
dar eu sunt liberă înăuntru să cutreier holuri goale şi lungi
să-mi duc mâna la gură când râd din senin
şi să-mi dau frecvent ochii peste cap
în semn de mulţumire - o mulţumire cu mâneci lungi pe care-o port
ca pe o cămaşă largă când alerg
desculţă
pe holurile obscure şi goale

lumina se şterge atemporală şi caldă de pereţi
îmi lasă în păr urme de fulgi şi umbre de bătăi de aripi pe obraji
sunt deocamdată liberă să alerg cu părul ud şi mâinile fluturate
pe holurile albastre-negre-proaspete.
miroase a vopsea scorojită, a urme de paşi vechi pe pereţi - ale mele
simt fierbinte în urmă lăsată linia gri a istoricului nivel de apă

un fluture uriaş se zbate după un geam spre care
alerg cu cămaşa largă plutind în aer ca în apă
dar holul se lungeşte, se înnegreşte, se îndoaie din încheieturi
şi fuge mai departe; căzând în genunchi
eu mă ridic şi râd mai departe

am încuiat şi am rătăcit uşa cu câmpii pline de ochi
acum holurile sunt infinite, infailibile şi ludice
bat din palme în aerul prăfuit ca tine din aripi
îmi inhalez nouă prezenţa ca pe un drog rar
cules la revărsatul luminii peste lume de pitici siniştri care umblau înainte
cu carnetele sub braţe

piticii narcomani
de sub halatele albe şi lungi pe care încă le mai târâie pe jos
mârâie mulţumiţi şi preocupaţi
umplu mici cofraje din solzi pixelaţi cu atenţie în prealabil
cu praful distilat din urmele paşilor mei
praful fin se sparge ţăndări în aerul zvântat

eu cu capul în jos
eu, zvăpăiată ca un licurici proaspăt aprins, îl zbârnâi între gene
sar ca un arc întins pe cel mai apropiat perete gol
de unde râd tare şi lung
cu capul în jos ţes murmurând câte o compresă schiţată sumar
cu ochii injectaţi şi exoftalmici inspir profund
şi-apoi o mănânc neglijent - îmi rămân urme de tuş pe dinţi
şi fire de schiţe între degete
clipesc tot mai des ca să văd tot mai clar
mersul în şir indian al fetelor cu părul tuns drept până la umăr
negru-roşcat-castaniu
ordonat, una după alta, părul se leagănă
ca o barcă
eu cu capul în jos

P.S. moment în care potopul devine irelevant

plimbare cu balon de mana

traducerea incertelor latitudini ale fiintelor noastre
rotund-planetare
se face doar la mijlocul granitei dintre lumina si intuneric.
cand stai impietrit centrul acesteia devine o problema mai simpla
legata de viteze, miscari proprii si relative
si bineinteles de perspective

acum sunt multi dintre noi care inca mai umbla cu lumanarea palpainda
prin intunericul emisferelor lor nevazute
orbecaind dupa centrul propriilor existente
pe suprafata carora inconstienti se plimba.
intre noi fie vorba, e mai bine sa-i lasam sa-si scrie singuri traseul
sa se inece si sa invie din propria negura ca pasarile Phoenix
de mai multe ori, de cate ori o fi nevoie
pana cand vor ajunge sa-si sufle singuri in lumanare
si sa se ingroape cat mai adanc, cat mai aproape de centrul intelenit
al eului rotund-planetar pe suprafata caruia au ratacit deja vreme indelungata.
o data crapata suprafata crocanta cu varful lopetii
unii dintre noi vor exploda vulcanici
altii vor fi sub scoarta uscati si fibrozati
unii deja morti ca puii in ouale pe care nu le pot sparge
dar toti, ascultati bine si credeti-ma pe cuvant cand va spun
ca toti suntem imprevizibili, surprinzatori si orbi
suntem toti ingroziti pana la ultimul fir de par
toti ne albim
ne dilatam
inghetam
si in final
paralizam
de groaza livida care se scurge din adancul centric
al constiintelor noastre rotunde
ca o miere vascoasa, alba, inodora.

acestea fiind spuse
e clar, limpede si cristalin ordonat
ca anevoioasa cautare a eului, e nu numai
o inutila, chinuitoare si lunga
miscare de revolutie dincolo de granitele distorsionate ale nebuniei
dar si
o sinucidere absoluta pe muchia ascutita a absurdului.

Post Scriptum
ca sa nu fie neintelegeri, sa stabilim o data pentru totdeauna
ca in perioada lui albastra
Picasso e cel care a circumscirs cel mai elegant
absurdul
pe partea cealalta a fiintei sale.
de asemenea rotund-planetare, evident.

imovane

dacă-mi scap jos controlul
şi îl fac ţăndări
rămân fără pagini, fără puncte de suspensie
fără puls

număr poveştile două câte două
dau din mâini epileptică să-ţi şterg atingerea
veche de câteva luni
zâmbeşti ironic, eşti incurabil, inatacabil
şi singur de cealaltă parte a ta
şi, da, ultima sentinţă e instituită cu ciudă
număr firele de păr două câte două
între care devin şi redevin până când decid să revin
un pic mai bătrână, un pic mai otrăvită
şi mai singură de cealaltă parte a mea
- şi, da, ultima sentinţă e amară

de cealaltă parte a mea e un bec legănându-se
deasupra mesei rotunde
şi lumina electrică ondulează imagini neclare
pe fundalul adânc
sunt multiplicate incoerent existenţe simultan incompatibile
şi unii dintre noi leagă funii de crengile copacului de la geam
acelaşi copac în care eu număr ţurţuri
toată noaptea
clipesc des şi printre pleoape mă văd multiplicată
legănată la geam
dar îmi blochez fără efort dincolo de sticlă
ultimele cuvinte - ameninţări în afara cărora calc
preocupată de felul în care îţi sufăr absenţa:
îmi zvâcnesc pe mâini venele
mâini care te caută când se sting pe rând
toate becurile
unul după altul
TOATE.

de fiecare dată când treci prin mine ca prin aer
şi mă calci pe degete în drumul spre o fericire tot mai fadă
rămân undeva în cei câţiva kilometri de graniţă dintre
bântuit şi paranoic.
cu becurile stinse.

se amână

azi toate paharele sunt pe jumătate goale
într-un ceremonial al lumânărilor arse

lucrurile numărabile au numere pare
rămân în rigor mortis profund, neşterse, nealtoite
martore al unui toast ţinut de una singură
cu paharul pe jumătate gol:
"la mulţi ani" sună deodată macabru.

rămân şi eu într-un rigor mortis discret
îmi reneg absentă propriul trup
şi mă opresc abrupt din numărat când realizez
că nu mai am ce
la fel de confuză realizez că încă mai am numărul tău
salvat în telefon şi că-ţi port cămaşa
tu-ţi dai seama că mi-ai dat peste cap timpul?
ani întregi trecuţi ca ore
o singură zi interminabilă, repetând amnezică două priviri
şi o chinuită simulare a strângerii de mână
repetându-ţi încet la ureche:
n-o să mori

tu-ţi dai seama că mi-ai dat peste cap timpul
şi unităţile de măsură, limbajul şi consistenţa?
alternanţa fierbinte - frig, un frig interior şi solid
mâinile sculptate din carne
şi a mea îngheţând deasupra
o lumină albă, electrică, fără umbre sau perspective
eu simulez mai departe trecerea timpului
dar dihotomia aceloraşi deliruri
mă lipeşte de aceeaşi ţărână cu miros de tămâie
de pe vârful dealului

raluca?
azi nu.

frica de puncte. declinul

dincolo de una sau două
dincolo de plictiseala politicoasă fluturată oficial
de dimineaţa până seara
dincolo de aburul incert al paharelor de vin roşu
fumate în linişte sau nu
şi al inevitabilului sentiment de înec iminent
dincolo de tăiţeii fierţi în care s-au transformat foştii mei oameni
dincolo de toate astea
încă mai am timp să măsor în kilometri
stările de incertitudine confuză
care se interpun inevitabil
între mine şi orice altceva.

şi totuşi dincolo de dezastrul inaparent pe care îl găsesc
reîntorcându-mă acasă - de fiecare dată -
dincolo de caii în goană număraţi noaptea pe pereţi
dincolo de tot sarcasmul imperceptibil
şi de plictiseala comodă din fiecare conversaţie ocazională
aflu într-un sfârşit că vama a ars
că iarna a trecut
că am mai crescut în propria-mi absenţă
cu un număr aleator de de ani
dar că gellu naum e tot mort
şi rapp-ul sună la fel

tu-mi spui încet, şoptit şi oarecum seducător
că sunt încă tânără
şi tare, tare şi clară ca aerul de munte
e doar o introspectivă rapidă, între momentul acesta
şi următorul
urează-mi succes şi nu te supăra că nu te mai sun înapoi
dar mi-e un dor nebun de somn, la fel de nebun ca mine
în momentul ăsta dintre cele două de mai sus
în care cu un surplus de sinceritate îţi mărturisesc - senină şi pe jumătate conştientă -
că azi am luat două
şi că sper ca mâine să nu mai strâng între dinţii scrâşniţi
aceleaşi trăiri perisabile, cu incertitudinile şi întrebările caracteristice
vârstei mele feminine

p.s. să ştii că-mi era dor:
that creature living randomly was me
and i'm not scared.

intrus felin

uitasem sa-i spun
sa umble cu grija si sa nu sparga nimic
si daca tot intrase fara cheie, sa inchida macar usa

dar felina asta grea cu labe mari si moi
ma ignora de parc-ar fi revenit acasa dupa o calatorie lunga
si-si sorbea indiferenta cafeaua din cana mea
imi manca marul si-mi scria temele

incepuse chiar sa se pieptene ca mine
si sa-mi foloseasca fara pic de jena periuta de dinti
eu, intre timp, exilata in dulap, incepusem
sa mananc iarba si sa citesc enciclopedii despre leoparzi
imi ziceam ca iluziile dispar repede
dar ea torcea nestingherita in fotoliul meu
lovind neatenta cu coada rafturile si peretii

cand vecinii au inceput sa-mi trimita reclamatii mi-am
zis: "gata!"
m-am facut atunci neagra, un negru sidefat, ca de jaguar
si-am inceput s-arunc in ea cu pietre, la inceput,
si-apoi cu dulapuri si cu munti si cu planete intregi
si mi-am spart pana si universul in capul ei
ea s-a trezit usor, a cascat cu zgomot
arcuindu-si dinti lungi ca de elefant in aerul prafuit

si cand gandul deveni aproape evident ingerul
sifonat imi puse mana la ochi:
"devine de-a dreptul strident!"

zarul cu elefanti si numar inexact de fete I

post scriptum
cel mai des
imi place sa numar elefanti
sa stric cuvinte
si sa-mi insusesc iluziile altora punct

strofa a III-a
lumanarea plutea, lumanarea pluea, lumanarea plutea
pe o apa neagra plutea
depanand vise, consumand vise, devenind vise

epilog
ca un fluture de piatra, ca o barca
plina cu apa

strofa IV
ma lasau sa ma aplec mult inafara balustradei
paznicii de noapte fiindca erau plictisiti:
eram singuri in submarin

strofa V
si maluri de cuvinte se-ntrezareau timide
hipnozele fosneau sub trestii
metalic, insistent, nemarginit, incalcit
frivol, rigid, plastic,
entuziasmate
pictate, inodore, semiafectuoase
aproape tangibile, infinite, pline de litere, pline de cifre, pline de elefanti

strofa II
ca o papusa fiarta isi afisa imaginea in vitrine
isi intindea pe toate panourile publicitare
firele de plastic topindu-se din
ea
si simula incoerent o utopie credibila

anunt in ziar. titlu
se declara oficial greva: din lipsa de mediator chimic
conflictul dintre sinapse nu se va incheia
pana joi, cand se anunta
o noua furtuna de constelatii si concepte

strofa I
"hai sa iubim ca elefantii" mi-am zis
si-ai inceput sa curgi in mine ca un rau sinucigas
in desertul kalahari

strofa VI
eu tin cu paianjenii.

riddle

tainted, yet still tempted
eyes wide open, eyes wide shut

hidden underneath your innocent fur
you sometimes blink twice and smile
cats do talk
but they don’t know that
let the world unravel itself in front of you
you blink twice and smile
circus starts to spin its wheels
for every color which you see
there are three different shades behind
characters wear colors, yes
but cats always see the three native shades behind
people blink all grey and oblivious
friend or foe? you purr
their secret dance enslaves your mind
friend or foe?
and you blink twice and smile
you are the notorious contortionist
coming from nowhere and stopping somewhere
but not here
the tiny creatures move dazzlingly
their contours fade
little cat, you are tempted!
but claws have been prohibited for ages, you suicidal feline
mortals are small fading figures – three shades each

eyes wide open, eyes wide shut
your cigarette is lit – the smoke shapes sets of shades
blink twice and smile

unsent letter

I am not from this world
you should know I am not from this world

in my world I am a sweeper
I take my wings and sweep through ancient cities
in my world I am the chaos bringer
I take my books and while flying I start spinning down:
my storming sheets sweep through parks
and empty streets

I can not read your letters
for in my world all words have different meanings
eyes are not worn on the head in my world
we only have two hearts: disruptive duality bringing myself to knees
in front of my other heart
I am not from this world and you should know

there are days when famine makes us so savage
that we only feed with angels.
I told you I am not from this world!

cafeaua, telefonul şi ţigările de dimineaţă

mă îneacă brusc vocea ta la celălalt capăt
al legăturii radio-magnetice bruiate
şi nu ştiu de ce tremur şi-mi vine să plâng
îmi zgudui temeinic fiinţa
şi pun la îndoială tot ce era sigur

îmi zboară prin minte oameni cu vieţile lor
şi vieţile mele fierb ermetic (pericol: explozie!)
eu sunt multe vieţi, toate incomplete, unele sparte
mai nisipoase una ca alta
mai împăienjenite şi încleştate...

mai multe vise sunt eu
eterice toate, risipite ca aburul pe tastele pastilate
tu ştii să visezi ca mine
tu ştii să auzi şi să urci cu mine
suntem fraţi turnaţi în matriţe diferite genetic
din acelaşi metal incandescent
fierbem pe rând sau la unison pănă sărim roşii din matcă
şi când ne trezim singuri, într-o mişcare atemporală
ce în secret e un dans sincronizat perfect,
ne întrebăm unul pe altul, fără cuvinte dar clipind rar:
"Unde e lumea?"
unde sunt oamenii din ea şi peste ce-am sărit de-am ajuns singuri aici?
e un vals suspendat într-o lume haotic întoarsă cu susul în jos
o lume în care pluteşte totul aleatoriu, după reguli generale
de mult stabilite, dar imperceptibile nouă
e o lume bolnavă în care intrăm pe bucăţi şi niciodată până la capăt
o lume în care conceptele rămân incomplete şi neconsumate

în paralel, vieţile noastre ard separat şi până la capăt totul
se muşcă de coadă până la dispariţie
se fac cenuşă şi zboară risipite prin lumi la fel de străine, haotice şi goale
şi-apoi renasc mutilate, gravate şi tatuate
dar la fel de congruente
suntem fraţi din acelaşi metal incandescent turnat
ya' know?
i know.

mă descompun până la delir
respir, trăiesc şi mor de 93 de ori pe secundă
e viaţa mea internă un flutter inconsistent
dar tu-mi citeşti structura oricum, nu?
ya' know?

unsent letter

something is wrong
something is terribly wrong
we do not talk. we sometimes speak (most of the times not even that),
but i can not remember the last time
we talked.
actually talked.

what do i want?
i want you, but not the touchable you
i want your mind, your memories and thoughts
i want your solitude
i want your trust, your secrets and your sins
your sanity, your time
your self control
your inner, secret self

i want addiction, passion
madness
i want to live even if i know i'll never sleep afterwards
i want it all, i do