1 an sau relativitatea timpului depinde de oameni

îţi cauţi atent, clipind în reluare, paharul pe jos
te trage mirarea de haină, o scuturi ca pe zăpadă
asta e pentru tine
sau pentru mine?
suntem departe dar ne lipeşte distanţa
scuză-mi te rog lipsa de cuvinte, mă îneacă frecvent vidul
mă strânge de gât ca o mână rece şi tare
sunt vie dar mă agaţă moartea de suflet frecvent
sună mare, dar e adânc, crede-mă pe cuvânt

mi-e dor de ceva nedefinit şi difuz
mi-e dor de oameni
de vieţile lor în care să trăiesc mai mult decât de obicei
în care să trăiască ei înşişi mai mult
mi-e dor de un mine pe care nu-l mai regăsesc, dan
crezi că e grav?

dragostea e doar o schimbare de perspectivă
o perspectivă mai inexactă, dar mai dulce
prefer totul sec
dar şi asta e o schimbare de perspectivă
textul memoriei şi memoria textului
memoria perspectivei şi perspectiva memoriei
mă învârt iar în cercuri interioare până ameţesc fără să găsesc vreun capăt
sunt oarbă de dimineaţa până când se face noapte
mă învârt bezmetică pe girusurile încâlcite ale memoriilor colective
şi nimeresc mereu cu un zâmbet tâmp şi vechi fix de unde am plecat
de fiecare dată mai adânc

e şocant, îţi spun e şocant să te uiţi şi să vezi sub picioare, sub zăpadă şi pământ
câte poţi face
atunci te simţi inutil de viu
şi pustiu.
şi te îneacă pământul, îţi spun sincer, te îneacă
îl simt încă pe buze

vinul se-nvârte ca o nălucă de lumină
şi rotocoale de fum maschează incertitudinea
dacă-mi scap jos controlul şi-l sparg ţăndări
să fugi fără să te uiţi înapoi
dar fii fără griji, suntem mai mulţi aici
unii dintre noi divaghează imperceptibil când ceilalţi se leagănă pe scaune
cu privirea fixă şi gândurile înlemnite şi bătute în cuie – la propriu: cuie
dar durerea rămâne la mine

aşa e când eşti viu
trebuie să fii atent pe unde calci
crede-mă pe cuvânt când îţi spun – ştiu cum se moare
e de ajuns un pas dezechilibrat, necontrolat sau neatent
şi de acolo e o dulce pantă alunecoasă până jos
conştient dar inert aluneci în rotocoale
ca vinul auriu pe pereţii paharului rotund
ca fumul încovoiat de straturi de aer
aluneci într-o spirală ameţitoare
până jos
unde realitatea te izbeşte cu o lopată
în numele tatălui
Amin.

Ressurection

i look back and i get scared
that creature living randomly was me

and i get scared

femeia ca un câmp de luptă

ocazional mint.
frecvent îi mint doar pe cei de care-mi pasă
cineva din mine se revoltă atunci, dar sar repede ceilalţi şi-l trimit să doarmă
noi ştim cum e mai bine
gardurile de sârmă ghimpată nu se dau jos cu una cu două
căci e un război continuu cu lumea de-afară
noi încă rezistăm, noi încă ne zbatem pentru sufletul nostru
suntem mai mulţi, da, dar avem un singur suflet

noaptea ne săturăm de stat în tranşee
unii dintre noi înnebunesc: numai îi vezi cum se ridică brusc, ca nişte oameni mari
şi pleacă în noapte
alţii bâiguie câte ceva
în mintea noastră comună ştim toţi că tratativele de pace
sunt doar de formă
sârma ghimpată nu se dă jos cu una cu două

mai grav e când o caută pe asta mică şi albă
e unul care cică le ştie pe toate
când se-apropie de noi, asta mică tresare din somn
se ridică din noroi şi parcă înnebuneşte
când o vedem, sărim cu toţii în tranşee şi ne facem mici
unii îşi fac şi cruce
e inofensivă în rest, dar când apare el fuge disperată să ridice toate baricadele
şi le ridică, de una singură pe toate
se duce munca noastră pe apa sâmbetei atunci
unii zic că aia e "vinerea neagră"
aşteptăm încordaţi până când pleacă el
apoi ne trezim şi-o culegem pe asta mică, adormită în noroi
o ascundem la loc, o legăm bine şi cineva îi cântă ca să nu plângă
unii se uită la ea, albă şi zgâriată cum e, şi dau din cap: "păcat!"
după aia vin iar zilele gri şi ploioase în care întindem cu mâinile goale sârmele la loc

e unul dintre noi, un bătrân indian căruia îi place când se trezeşte
noi ţipăm la el: "ce-ai nene?"
el zice că suntem proşti, că el pentru asta trăieşte
"pentru ce, bre? îţi place să vezi cum pierdem teren?"
el dă din cap, nici nu-i pasă de noi
trăieşte s-o vadă trezindu-se, ridicându-se din noroi
şi pe noi ascunşi de frică prin pământuri la mirosul freneziei cu care
ea sapă, smulge şi rupe
toate lanţurile, toate baricadele
"e ceva magic în asta", ne zice el şi noi amuţim când îi vedem ochii sclipind
pare aproape fericit
şi dintre noi nu-şi aminteşte nimeni cum vine asta
lăsăm capul în jos - fiindcă el ştie

[Imagine: Paths of Glory (1917) - CRW Nevinson]

3 ore

eşti făcut din cărămidă şi praful tău îl sparg între dinţi
n-are gust
mă lovesc de tine frecvent
tu rămâi imponderabil
imperturbabil
inatacabil
de cealaltă parte a ta

plicul de cafea se joacă cu mine - explodează ironic
îmi zâmbeşte ciudat şi mă umple de praf
tentaţia înşelătoare a unei dimineţi mai chinuite ca ultima
suspin sacadat, oarecum relaxat
mă sâcâie rimele, ameţitoare şi crunte, mă rătăcesc printre ele


o să înceapă din nou
o să iasă din ou
la suprafaţa uniformă a apelor mele
chipurile ţinute ascunse după bretelele rupte
ale măştilor noastre zilnice
nu mă mai sperie acum grimasele lor deplorabile
de înecaţi vineţi
şi mâinile lor zdrenţuite mă ciupesc efervescente
efervescente, da, ca nişte piranha
mănâncă din mine flămânzi de durere bucată cu bucată
sunt doritori de moarte şi de decadenţe dansate pe apă
acum am crescut, i-am cunoscut deja o dată
nu mă mai sperii, nu mai fac febră, nu delirez dihotomii
nu mă mai rup în două - materie şi viaţă

acum am crescut, stau liniştită cu ochii deschişi şi părul desprins
plutesc în şoaptă pe propria-mi apă tulbure
la mijlocul distanţei dintre greutate şi imponderabilitate
dintre viaţă şi moarte
acum am crescut, nici nu clipesc când apa din jur se zbate şi tremură
fluturată de mâinile lor descompuse - vinete, aspre şi reci
încearcă să mă tragă la ei
dar sunt alunecoşi ca peştii
şi li se rup degetele rupând din mine bucăţi

deasupra se frământă norii unii în alţii
nehotărâţi cum să se facă mai lungi
îi privesc chiar prin pleoape
mă chinuie lumina strecurată prin ei cum se strâmbă când mă atinge
ceaţa mă calcă în picioare cu frenezie şi tremur, mă scutur de ea ca de tine
- rămâne lipită de mine

8 ore in lumina reflectoarelor

îţi aud şi acum buzele sfârâind
miroase a incest
cineva respiră intens
ma înecam încet, tu mă prindeai de mână
ameţeam uşor
îmi fugea lumea de sub picioare ca un covor tras de sub mine
îţi ziceam apoi că n-am fost nicicând mai fericită
ştiu că mor în fiecare zi câte puţin
rămâne din mine doar rolul
şi golul

îmi bântuie mintea dinţii muşcând din mine
încet, profund şi intens
până la lacrimi, cu toată viaţa din noi
ne-am contopit durerile şi morţile
o dată doar
dar până la capăt

mă aprind şi acum ca un brad de crăciun
îmi miroase a lumină,
a hârtie arsă,
eşti în mintea mea prezent
te pierd
mă prinzi
eu ţip
mă scapi
şi cad încet, concentric, ameţitor
lumina se strâmbă când mă atinge
spui că nu-ţi place întunericul
e pe bune: miroşi a lumină

şi eu sunt ca plumbul lichid
incompatibili, antagonici, oarecum tangenţi
mă uit totuşi la tine - mă văd pe mine întoarsă
ca în oglindă
înot palidă sub pielea ta şi ţip cumva
îţi întind mâna udă
şi rămâne întinsă până se usucă
de tot
şi cade

toamna se usuca copacii de haine

cu oasele moi ma joc in gand
ma minteam razand zilnic
aproape clinic
stiu, e cinic
sunt ca si cum n-as fi
imi lipseste ceva - imi lipseste jumatate din mine
si nu stiu cat din ea e in tine
ar fi bine
sa fie

dar sunt morti la usi - ii dau la o parte cu mana dreapta ca pe o perdea
de fum
esti dincolo de realitatea-mi
de fum
e doar durerea care ma topeste. concentric.
ametesc orbital spre ultimul cerc
cercul final care ma absoarbe
ma strange
pana ma zdrobeste
pana ma dizolva si ma ineaca
din nou.
vai, nu din nou!

e din nou cineva care ma asteapta la usa
raman suspendata intre tei si iasomie
intru in panica
si tip, dar in soapta
cine are urechi de auzit sa auda.
tu n-ai.
eu am?
ma surzeste galagia din mine
si cearta si nimicul
si-mi pierd frecvent controlul
sunt oameni care asteapta la rand sa se nasca
la fel si sa moara
usi mai largi si mai inguste
prin care te pierzi cand te chinui sa treci
e ca mersul pe ata - realitatea

vreau sa cada cu totii din cer
si sa ramana nimicul - fierbinte si gol
ciuturile scot din fantana namol
din noroi ne nastem si spre el ne intindem pana murim.
toamna se numara bobocii
nu numai mortii stiu cum e sa mori
de fapt, daca ma gandesc bine imi dau seama
imi dau seama destul de bine ca mai ales ei
nu stiu
nu stiu cum e sa mori
dar eu stiu. zilnic.
oricat de patetic suna

whatever, oricum nu citeste nimeni
[salut!]

Natura moarta cu surori

NATURA MOARTA CU SURORI

sau
Open Pandora’s Box and Here’s What You Get!

text pseudo-liric

*

eram sora geamana, dar mai mica si mereu dominata a unei femei rautacioase, frumoase, puternice, usor nebune

sora mea era o frumoasa si nebuna femeie de success

sora mea geamana planuia o crima si ma obliga s-o ajut

locuiam cu sora mea intr-un apartament luxos, undeva, in centrul unui oras aglomerat, dar eu nu ieseam niciodata

eu eram sora geamana, mai mica, mai slaba, mai zdrenturoasa, mai neiubita, mai tacuta, mai intunecata si mai invizibila

sora mea ma obliga sa contractez un sicriu din lemn, un sicriu fix ca o cutie de scanduri in care sa se ascunda ca sa fuga din tara dupa ce avea sa asasineze pe cineva important sau sa faca ceva ilegal si grav

urma dupa aceea sa fuga departe si sa ma lase singura

eu trebuia sa-i imping sicriul plin cu nisip in mare – exersam de multe ori si-mi repeta totul ca sa nu uit nimic

imi repeta totul... oamenii credeau ca sunt retardata

**

amandoua fiind cu multi oameni pe camp

cu totii jucau ceva ce semana cu golful – numai ca o parte din jucatori erau calare

sora mea geamana calarea intr-un ritm ciudat: intr-un fel anume apasa calul in jos, mai mult decat normal, ca o corabie care se ridica si si cade pe valuri; sora mea geamana calarea fermecatoare si sigura intr-un ritm magic, ca un dans secret

n-am auzit impuscatura, n-am vazut corpul cazand in propriul lui sange, dar mi-amintesc clar calul negru cu coama zburlita apasat in jos pe campul accidentat si pe sora mea tasnindu-i din spate printr-o nisa necunoscuta de nimeni

sora mea tasnea din spatele calului innebunit intr-o nisa plina cu apa tulbure si se strecura elastica prin crapatura stramta cu care se termina in secret – sora mea inota elastica prin labirinturile tulburi si negre de sub camp

eram fascinata de sora mea geamana – cum domina ea calul acela salbatic, cum il controlase si-l innebunise ca sa-i iasa ei saritura aceea pe care-o exersase de multe ori, saritura aceea imposibila si crapatura stramta prin care trebuia sa fii asa slaba si asa elastica ca sa te strecori; din ea in libertatea de labirinturi puturoase ce-o continuau

oamenii s-au agitat mult in jurul meu pana au descoperit cum sora mea disparuse brusc o data cu impuscatura sau orice ar fi fost lucrul acela groaznic pe care il facuse

eu cazusem in lumea mea dar taceam, cum ma invatase ea; lumea ma respecta inca fiindca eram sora ei; si le era frica; trebuise sa fiu acolo pentru ca nimeni sa nu ne confunde - nu stiu daca ma proteja pe mine sau cu mine isi ascutea atacul

nu intelegeam si nu stiam deocamdata nimic – eram doar ingrozita de lucrul groaznic pe care ea tocmai il facuse si ma chinuia teribil sicriul pe care ma fortase sa-l imping in mare si in care pana la urma m-am bagat eu

***

l-am sunat pe tata – un tata strain, dar tata, dintr-o tara de departe tare din care amandoua plecaseram de mult, tare demult

i-am zis tot si a inceput sa se agite: s-a aruncat din barca si a inotat mult in jos – apa era sarata si tulbure si grea si el inota adanc, tot mai adanc pana la fundul infinit al marii, cu cutitul lui ascutit inota

si a taiat franghia si oamenii care au ramas in barca – oamenii lui tata – au ridicat de franghii sicriul care a trecut direct prin fundul barcii de parca ar fi fost din aer; apa s-a scurs si eu eram uda in el, cu parul lung si mainile pe piept

eram uda in sicriul scos de pe fundul marii, in rochia lunga de culoare inchisa; tuseam si tata inota inapoi

in sus,

spre barca,

pe tarm,

in strada orasului, tata era furios pe sora mea geamana si suparat si disperat si nu stia cine sunt – daca sunt eu sau ea

plangeam asa uda cum eram si el ma privea furios si voiam sa ma ia in brate pentru ca eu eram cea mica, vulnerabila si tot timpul nevinovata

si mi-a tras capul spre el, mi-a dat parul la o parte in stanga si n-a gasit acolo semnul – pentru ca era pe dreapta, dar uitase – si mi-a dat drumul, s-a intors cu spatele si mi-a zis: esti ea! trebuie sa te denunt

imi amintesc ca am inceput sa plang mai tare asa uda cum eram si singura pe lume, a nimanui si cu nimeni si gandeam ca e crud cum el n-ar apara-o – eu am facut-o si asa greu mi-a fost, asa greu...

tata si-a amintit brusc ca semnul e pe dreapta si s-a intors, a verificat din nou si dupa aceeea s-a terminat povestea mea, s-a terminat totul si nu cu bine, ci cu un bine amar – tata nu stia sigur cine sunt eu

si nici eu nu mai stiam cine sunt – daca sunt eu sau sunt ea si tata n-o iubea pe ea, o ura si ar fi lasat-o singura

eu nu mai puteam fi sigura care dintre noi doua eram si nici daca tata ma iubeste sau nu – daca eram impostoarea?

**** VA URMA

legendara continuă naştere a lumii de dincoace

sunt lucruri care zboară ne-ntrebate de nimeni
de ce
sunt lucruri libere până şi de viaţă
la fel cum există vieţi netrăite de nimeni
şi urme de paşi invizibile
sunt lumini neaprinse, rămân lucruri nespuse
neinventate sau nesimţite
milioane de cărţi nescrise şi oameni nenăscuţi

sunt gânduri libere de orice minte

sunt mereu aprinse luminile şi nu doarme nimeni
vreodată
e-o lume în care nimeni nu tace deşi e tot timpul linişte
e-o lume în care fantomele câinilor latră la geam
şi unde cineva mic şi hidos te urmăreşte la fiecare pas
cu un carnet negru sub braţ în care îţi notează fanatic toate cuvintele

în lumea care este fără să fie, oribile crime au loc zilnic
sunt toate repeteţii pentru o lume care nu se va întâmpla vreodată
copiii ies dupa fiecare crimă - mici şi murdari - să se joace.
de-a câinii.
cadavrele sunt scoase prin spate, pe uşa încuiată zilnic de zeci de ani
şi lăsate la soare până se evaporă

copiii spun că evaporarea cadavrelor are loc numai noaptea
când o doamnă palidă vine cu ceata.
are un inel argintiu pe mijlociul mâinii drepte
şi
unul cu sigiliu
pe inelarul mâinii stângi
cu care descuie morţi:
lipeşte sigiliul pe fruntea lor şi-l învârte de doua ori; apoi
cadavrele devin transparente
şi pleacă

sau rămân.

fucked up world

as vrea sa pot spune ceva mai interesant decat nimicul din care ma trag si care ma inconjoara, dar adevarul - niciodata absolut de altfel - ma tranteste cu fata in nisip: din nimic ma trag si catre el merg.

lumea se-nvarte in ea insasi si fiecare cerc nou e vechi dinainte de-a se fi nascut. sunt copia nereusita a Propriei Mele Minti, produsul framantarilor in masa a civilizatiilor moarte fata de care sunt, inconstient, teribil de servila si previzibila. civilizatiile pe care le ignor in stramtoarea propriei mele minti din incapatanarea si imposibilitatea de a le percepe sunt totusi produsul Propriei Mele Minti. paradoxal, nu? mai ales ca nici macar eu insami nu-mi apartin - cum ar putea Mintea Mea sa-mi apartina?
sunt produsul nereusit, esuat, utilizat si deja expirat al propriei mele minti.

ma simt un lup de stepa. ma simt bezmetica in propria-mi ceata. ceva se intampla, cred... sau tocmai asta-i: nu se mai intampla nimic.
si totusi sunt lumile care ma scuipa zilnic - le simt scurgandu-se incet prin memoria mea lichida. raman singura fara lume de pe planeta.
sunt un intermezzo.
o pauza.
de-o tigara.
iubesc lumile toate fara sa ma iubeasca vreuna. urasc lumile toate fara sa ma urasca vreuna.

fucked up world, huh?