ABSOLUBIL

de ceva vreme în urechi îmi ţipă un mort.

a început subtil ca un şoptit intermitent, apoi permanent

ca un ţiuit, ca un zgomot de fundal

ca un acord ambiental

ca un străin ce mi se trage din suflet

mai apoi ca un prieten prea vechi

ca o fotografie vie

ca o reflexie în oglindă

"căci cine cu el insuşi rămânând

îşi supravieţuieşte"

emisfera mea prăfuită îmi urlă tot mai tare în urechi:

când gândul de tine mă adulmecă în cercuri tot mai strâmte

simt cum peregrinările mele transcedentale se zbat decapitate în chinurile sumbre ale exsanguinării

şi sunt deodată redusă la forma mea originară de copil desculţ revenit acasă

ghemuit obosit în braţele tale infinite

gâfâi albastră, translucidă şi pervertită

căci lumea de afară nu seamănă cu avertizările de sub care creştem rebeli ca firele de iederă - ne înmulţim pe măsură ce murim

sechele fierbinţi zgârie cu enorme unghii încovoiate din interior

în momente de sublimă luciditate conştientizez cum cercurile mele tot mai halucinant revin: estul mijlociu, expresivitatea stridentă a imaginilor alb negru şi delirul din visul tău îngheţat sunt eu

şi ştiu acum că din perspective îndepărtate devin mai clare

lucrurile înainte văzute nanoscopic

emisfera mea prăfuită îmi urlă tot mai tare în urechi