oh, if you had only treaded softly

morning shines shivering its mists over the seas
the cold concrete of the balcony feels harsh but comfortable
under bear feet
warm and fresher than the morning I gaze
misplaced and still

silent he sits, watching me lustfully, tenderly
vulnerable as he is right now
he feels shivers I can easily sense under his enthusiastic touch
things he dares not say but which act out for themselves
he turns his head:
he is perfectly lovable.

I get drawn into places he may not foresee
and sinfully regret the delusional bliss burning under his skin
because of me
my imperceptible absences lurking form within
will grow into void:
deeper and deeper

he knows not how much void I hold
nor how bitter I observe the mechanics
of what he sees as magic

but for you... I would lose my soul for you.
if you only knew
oh, if you knew
how ready I am to lose myself
inside your slippery self!

14.05.2017

aș face aripi din moarte

aș scrie cu infinită pudoare despre deliruri abstracte

nereținut și liber

de ca și cum n-ar exista judecători, scop sau finalitate

îngerul meu, multiplicat între timp, ar învia catastrofal

m-ar înconjura cu cete infricoșătoare prevestitoare de moarte

și eu aș zbura cu toate aripile lor funebre

căci e curaj sublim in iminența morții

e libertate supremă în fața sfârșitului inevitabil

și de data asta e curaj crâncen în loc de disperare funebră în fiecare lacrimă

Frica e responsabilitate lirică, tot ce-i tradus în cuvinte devine posibil

de aia nici nu șoptim pe la colțuri ce îngerii traduc în priviri

29:28

trecerea de pietoni se alungește fluentă în față
ca o liniștitoare pistă infinită
cai citadini - mașinile scot fum pe nări
căștile asurzesc cu țiuit ascuțit.

e dincolo de celălalt mal răspunsul palpabil
așteptarea are final imprevizibil
laconic, primul pas se lovește cu zgomot - asfaltul crapă puțin
împanzește cu margini difuze o lungă așteptare în aer
sec, pas dupa pas, traversarea începe
un pahar cu vin cade sacadat și auriu-transparent vinul inundă în valuri trecerea de pietoni
imaginea ta subit reconstruită din sute de imagini derulate rapid clipește nemarginită, incomprehensibilă, ilizibilă din celălalt capăt
cețos și umed mi te prelingi în plămâni, ești aburul încălzit care se rostogolește în aerul rece la fiecare respirație
următorul pas ma ridică ușor și tocul cizmei lasă în apă cercuri concentrice
carismatic și geometric un rid ți se zbate sub ochiul stâng
între timp o mănă alunecă pe lângă pardesiu - mișcări asociate îmi spun și ceața se face mai densă.
rămâne suspendată pe firul de deasupra o pasăre nemișcată și ceața inundă tarkovskian
în toate acestea o nemișcare sublimă se insinuează și ritualul traversării capătă veleități colosale
în nemișcarea surdă, planeta a rămas goală:
sunt singură traversând spre imaginea ta proiectată din amintiri pe malul opus

dar ceața...

cete de siluete prelungi se lipesc unele de altele, tot mai strâns, tot mai fumurii, tot mai albe și reci
se preling printre mașini, se insinuează printre roți, se lipesc de asfalt și de aer
pasărea nu mai poate zbura în aerul aglomerat și se holbează în golul lăptos
miroase-a liniște agitată, a fum de țigară, a aburi ridicați dimineața dintre brazi
devii tot mai absent, tot mai distant, tot mai departe
în curând n-o să-mi mai văd nici amintirile, uite cum ceața care traversează orașul mă înghite în mulțime
mai rămâne o toamnă albă, fără umbre sau perspective

și ceața!

Fuga

în oraș vechii îngeri autentici

se transformă în miniaturi de staniol

specific citadin, copacii sublimați în stâlpi cu fire lungi

în zgomot de tramvai, țipătul trece neobservat

dar lumea în jur se transformă

și transparența lucidă prin care văd

chiar văd

îmi pare rău, chiar văd...

priveam cu ochi adânci și tot mai tulburi
cum suprafața crocantă a lumii se decojea de aparențe
o auzeam crăpând 
îmi ascundeam sub ochelari fumurii privirea fierbinte
și mă simțeam vinovată: genele mele clipind căpătau dimensiuni colosale 
și dărâmau cu zgomot abrupt
dărâmau lumea atent construită în jur
o jupuiau brusc și dureros
de măști.


inițial, doar oamenii din tramvai stăteau scheletici
și sângerii
complet goi și transparenți
nu schițam nici un gest și mă simțeam inoportună
indecent de aproape de eul lor obișnuit ascuns
picurau tot mai tare și mi-am strâns ingrozită picioarele: atenție să nu alunec în bălțile de sânge
tot mai mari, tot mai multe
tot mai confluente


m-am agățat prin geam cu privirea de stâlpul sufocat
de prelungi fire în care stătea suspendat
dar pe măsură ce tot mai strâns îl țineam între gene
a început să crape
sub el 
pământul
cu zgomot trist s-a smuls din pământ
firele s-au întins frenetic
s-au rupt apoi cu-n pocnet surd
când stâlpul a luat-o la goană prin aer, după tramvai
agățat de privirea mea
în urma lui, gravitația stătea anulată
însăși suprafața aspră a orașului de ciment
se dezlipea de pe sufletul lui metalic
și privirea mea se simțea vinovată.


"refuzul de a închide ochii e refuzul de a avea ochi" mi-am spus atunci cu o voce străină
și-am închis ochii
dar pleoapele, vai pleoapele,
se voalau tot mai subțire
și văd prin ele
văd
îmi pare rău, dar chiar văd
tot mai adânc


sângele se aduna tot mai mult în tramvaiul legănat
mă suisem pe scaun, căci lichidul cald e alunecos rău
și nici nu știi cum ți se lipește irevocabil de amintiri
prin ochii în zadar închiși, chiar prin pleoapele perforate
îl vedeam din nou pentru prima oară după atâta vreme
stătea chiar în dreptul ușii din față
stătea drept și imperturbabil
îngerul meu
cu șase perechi de aripi
imaculat și proaspăt ca un nou-născut
viu
semăna puțin chiar cu un indian bătrân
și mă privea.
simplu
fără reproșuri


"am nevoie de tine acum...
acum.
vino, de ce nu vii?
de ce taci?
ce am uitat?
cum mă numesc?
de ce taci?
salvează-mă! de ce nu ma salvezi?
spune-mi numele meu!"
țipam sublimată în lumea distorsionată
el mă privea în continuare proaspăt și clar
îmi cântărea oare rătăcirea halucinantă?
unde fusese atâta vreme?
"ești înger. de ce nu mă salvezi?
unde ai fost? cât timp a trecut...
cât?"

o mie de ani ca ziua de ieri, 

care a trecut 

și ca o strajă din noapte...

mi-a spus atât
și am înțeles că trebuia să plec.

Scrum, fum și vânt

Partea III - Vânt


am alunecat spiralat până jos, la esența tuturor lucrurilor și-n căderea incontrolabilă am insinuat în temelii frica

despre zbaterea celor două secunde  de dinaintea saltului în gol
când în momente învecinate intim cu limitele rațiunii
pun la îndoială tot:
primele nivele, facile jocuri de logică de pe care se alunecă fără efort
tot mai adânc, spre sufletul tuturor lucrurilor
tot mai adânc, în cercuri dantiene, spre momentul din care percepția e sublimată complet
și rămâne din tot o nesiguranță volatilă

când imaginile se descompun cu zgomot element cu element
și fiecare pixel trebuie cercetat cu atenție, descris microscopic și catalogat filogenetic
în praful intens al acestui cataclism inevitabil reconstrucția poate fi maxim schematică
lungi turnuri nesigure scârțâie legănate tot mai tare, până sus

am alunecat spiralat până jos, la esența tuturor lucrurilor și-n căderea incontrolabilă am insinuat în temelii frica

frica de înălțimea tot mai acrobatică pe care ți-o presupune prezența
bucuria perpetuă a faptului că ești viu în lumina selenar-metalică
frica de necunoscutul pe care-l simt zvâcnindu-ți amar sub piele
curiozitatea incitantă în fața fiecărui lacăt închis
frica de ceva nedefinit, necunoscut, neprevăzut
apăsătoarea blândețe din gesturi ritualice
frica de mine și neîncrederea în mecanismul vulnerabil al integrării corticale

saltul în gol
aduce cu sine incertitudinea unui final
și echilibristica dificilă a unui început:
mă tem că nu ești real.