haiku defect

teribila asemănare
a dezamăgirilor noi
cu cele vechi


**********************
din îngrozitor de lunga lume a viselor
mă sustrag lent ca o ceaţă grea
îmi picur prin pleoape vechile tale margini imprevizibile
ironia creşte ca un copac viu undeva aproape
dintr-un negru intens, ca cel de sub pleoape
se ramifică minunat şi interminabil
foşneşte mirific, vuieste comod
se apleacă uşor, mă şterge pe frunte
înţeleaptă ca o bufniţă bătrână
ca o statuie de corb despre care s-a mai scris
şi râde.

îşi recunoaşte mulţumită, sie însăşi, că moartă fiind
ea nu se descompune decât în amărâtele biblioteci
pe holurile cărora noi ne rătăcim bezmetici
îşi conturează complex din ramurile flectate şi lungi
ca multiple degete noduroase
autoportretul divin
îmi tachinează uşor absentă umărul strâns
şi râde în hohote.

de pe crengile uscate în care mă poticnesc frecvent încercând naivă să le urmăresc
îmi plouă cu frunze mici, mici
mici de tot, ca nişte stoluri de fluturi albaştri
îmi plouă în păr şi în palme
cu interminabile copii ale sale
căci după cum s-a mai scris, frunzele sunt repetiţia matriarhală a
copacului mamă
numit ironie
care râde acum necivilizat
supărător de abstract
râde de mine.

iele

azi au ramas intredeschise funiile catre lumea de afara
abrupte ca niste falii neexplorate
si-n vantul acesta absent iarba ineaca in valuri
tot ce-ti trece prin inima - ramai proaspat nascut si ud

ca niste feline ciudate florile capata dimensiuni mitice
se serpuiesc tot mai sus
si-ti scriu superstitii in par
zambesti oarecum libera, oarecum grea si singura
dar incandescente raman atingerile toate chiar si asa
in apa vanata din care respiri incoerent

soptitele hipnoze de mult pierdute ti se rasucesc in creier
ca samburii nevrotici de piersici
respiri adanc
si ferm, dar sincer zambesti si evadezi mai departe
printre intamplatoarele priviri transparente intre care te misti
mai libera ca oricand