29:28

trecerea de pietoni se alungește fluentă în față
ca o liniștitoare pistă infinită
cai citadini - mașinile scot fum pe nări
căștile asurzesc cu țiuit ascuțit.

e dincolo de celălalt mal răspunsul palpabil
așteptarea are final imprevizibil
laconic, primul pas se lovește cu zgomot - asfaltul crapă puțin
împanzește cu margini difuze o lungă așteptare în aer
sec, pas dupa pas, traversarea începe
un pahar cu vin cade sacadat și auriu-transparent vinul inundă în valuri trecerea de pietoni
imaginea ta subit reconstruită din sute de imagini derulate rapid clipește nemarginită, incomprehensibilă, ilizibilă din celălalt capăt
cețos și umed mi te prelingi în plămâni, ești aburul încălzit care se rostogolește în aerul rece la fiecare respirație
următorul pas ma ridică ușor și tocul cizmei lasă în apă cercuri concentrice
carismatic și geometric un rid ți se zbate sub ochiul stâng
între timp o mănă alunecă pe lângă pardesiu - mișcări asociate îmi spun și ceața se face mai densă.
rămâne suspendată pe firul de deasupra o pasăre nemișcată și ceața inundă tarkovskian
în toate acestea o nemișcare sublimă se insinuează și ritualul traversării capătă veleități colosale
în nemișcarea surdă, planeta a rămas goală:
sunt singură traversând spre imaginea ta proiectată din amintiri pe malul opus

dar ceața...

cete de siluete prelungi se lipesc unele de altele, tot mai strâns, tot mai fumurii, tot mai albe și reci
se preling printre mașini, se insinuează printre roți, se lipesc de asfalt și de aer
pasărea nu mai poate zbura în aerul aglomerat și se holbează în golul lăptos
miroase-a liniște agitată, a fum de țigară, a aburi ridicați dimineața dintre brazi
devii tot mai absent, tot mai distant, tot mai departe
în curând n-o să-mi mai văd nici amintirile, uite cum ceața care traversează orașul mă înghite în mulțime
mai rămâne o toamnă albă, fără umbre sau perspective

și ceața!