colaj: caramizi verzi de sticla cusute pe pleoapele alea care n-au mai venit

ziceam azi in tren, singura, mie insami:
ce frumoase cladirile astea parasite si daramate
ca niste suflete goale
pline cu nimic

si geamuri verzi si versuri diluate, sparte
cu piatra
"de ce arunci ma cu pietre? a' cui esti tu?"
sunt cheile mele acolo...

florile cusute pe geanta nu cresc daca le uzi
cresc numai cand le privesti printre gene
asa creste si orizontul
se umfla pamantul ca o infectie

si-n ciuda tuturor, tu chiar dai sens lucrurilor

si-asa te-ncapatanezi de fiecare data sa-mi smulgi
din perete funiile care ma tin
si sa-mi zgudui fiinta, nonfiinta, nimicul...
[progresie geometrica]

eram pisica lunga si alba ca nimicul
ca moartea din care ne nastem antagonici
[era nimicul mama noastra secreta?]
mi se-ncolacea coada pe dupa umerii tai si se-ncalcea acolo
de n-o mai puteam scoate nici pe bucati
[ce umeri incalciti aveai!]
mi se topeau picioarele in revista aceea minunata de la tine
si-n spatele meu era copacul ca o radacina a nimicului
torceam incet cateodata
tu te uitai inainte - te prefaceai ca n-auzi
si-adormeam

***Picture: Pierre Bonnard - Pisica alba