galopul

*

e dincolo de pajiște un sălbatic cal negru
care mă așteaptă atent.

o diafană ființă mi se plimbă iluzoriu
pe traiectoria venelor albastre
când tonic și dur calul își scutură în valuri coama

copita izbește în praf.
ferm, pulsând cu o energie vitală
calul negru se înalță statuar în fața mea
îmi face semne nevăzute
mă privește aparent indiferent
dar subînțeleg precis ceva esențial în asta
cu o strălucire sumbră pielea se mulează catifelat pe grupe masive de mușchi, tendoane, articulații

peisajul inert devine opțional:
când vântul ondulează iarba uscată în valuri
se răstoarnă cerul în mare


**

calul face un pas înainte
își balansează ca pe o barcă corpul masiv
în oglinda clară a ochilor umezi mă văd
întoarsă
uscată
și
transparentă
întind mâna spre mine și tac.
surprinsă fără ziduri, trezită brusc într-un vânt rece,
respirând însetată din aerul sărat,
percep cu o claritate ascuțită
realitatea poroasă înconjurându-ne agresivă

calul îmi face un semn cu capul
părul negru se ondulează sofisticat
într-o splendoare armonioasă corpul nou născut în fiecare secundă din realitatea opțională,
elegant ca o felină întunecată,
clipește încet


***

calul mă privește fix - pielea-mi devine străvezie și prin ea
se vede adânc
în spațiul infinit sculptat în fundalul poros
de conturul propriului meu trup care devine el însuși
atât de conștient de sine
încât mă regăsesc subit dedublată

conștiența se îndreaptă spre sine și devine conștiință
se sfărâmă în firmituri antice ziduri de cărămidă roșie

în silențioasa noastră conversație
calul pășește spre mine.
o densă creatură neagră, cu energie vizibil reținută, își arcuiește mecanismul complex
și prelungi articulații se pun în mișcare
înălțându-și capul nechează ușor
timp în care văd cum în mine,
în spatele fostelor ziduri,
printre cărămizi imponderabile,
se contruiește încet
pas cu pas
picătură
cu
picătură
o imensă catedrală din ceară


****

calului îi tremură nările și urechile lăsate pe spate
prefigurează
galopul amenințător al sălbaticului cal negru spre sufletul meu transparent

când aud simultan
bubuitul galopului accelerând
și
foșnetul metalic al firelor de păr negru zbătându-se frenetic să evadeze din coamă în aer
îmi dau seama subit
că mi-am pierdut consistența
că mi-au căzut toate zidurile

complet lucidă și fără piele
conștiința mi se înalță aburindă din adâncuri subconștiente:
se naște din ceață
o catedrală din ceară topită
și minusculi sinucigași se aruncă în mod repetat de pe milioane de geamuri

pământul vibrează adânc: îndurerat geme sub loviturile apăsate
ale masivelor copite negre.
un ritm indigen se insinuează subliminal
în construcția imensă de ceară.
împietrită privesc cu groază drept în ochii uzi ai calului negru
reflexia mea detaliată îmi zâmbește independentă

timpul îngheață un pic
atât cât să simt la câțiva centimetri de fața mea
căldura calului
încordat în galopul nebun
contorsionat în infinitul său negru
arcuit în prelungul, sălbaticul său salt

spre mine.

Scrum, fum si vant

partea II - FUM

nu mai ții minte, pui, nu mai știi de când n-ai fost acasă
păianjenii ți se întind pe sub pleoape roșiatici și misterioși
tăcute lumi trecute te așteaptă la colțuri dând din cozi
oamenii cu mecanismele lor metalice se prăbușesc sub praful
propriei rugini
insuficientă
interminabilă
minusculă
memoria se organizează continuu îți spui

dintre așteptările oamenilor nu se iese cu una cu două
și apăsarea zilei de mâine, mai lungă, mai infinită, mai amețitoare...

bați din palme ca din aripi!

ți se pare comic?
tu nu vezi că ți-au murit îngerii?
ea râde cu părul de sfoară nepieptănată

[ingrid avea pielea de scorțișoară și zâmbetul adânc]

s-a uscat apa în care ne șerpuiam lungi și subțiri!
necunscutei îi tremură mâinile uscate până la fragmentare
și mâine... mâine e o piramidă. o piramidă de ceață.
necunoscuta se uită în gol, clipește cu zgomot
nopțile se albesc văzând cu ochii, timpul se contractă cașectic
și când ni se termină memoria?
lumea crește în noi, malignă ca o memorie până când nu mai rămâne în mine
nici una din lumile din care zilnic mă nasc
și tu-mi joci feste, tocmai acum
când se prăbușesc unul după altul, în nori denși, toate dările de seamă
toți stâlpii de rezistență, toți oamenii care mi-au compus existența
până nu mai rămâne piatră pe piatră
și scrisorile foșnite noaptea la ureche de vânătul nepieptănat
literă cu literă se împlinesc: o apocalipsă circulară se împlinește văzând cu ochii
superbi norii de praf se alungesc ca cei de țigară
și până la urmă, suntem particule infime purtate de torentul de fum pe traiectoriile predefinite și complet predictibile
[auzi? COMPLET]
ale curenților de aer care modelează această ultimă spirală a fumului de țigară