BLOGGER TEMPLATES - TWITTER BACKGROUNDS »

joi, august 06, 2009

tread softly, I say

Tread softly because you tread on my dreams.
[W. B. Yeats]


tread softly, I say, for life is
a path of broken glass!
tread softly and be quiet, they said
and I silently wept
my life was surely not mine - it passed right through me
and then kept running further
leaving me behind in a delicate balance
with the sparkling pieces of glass.

the people I had
the people who had me
the people I never had
they all had left
I could now see them far, far away
with glasses of wine in their hands
and with children on their backs - their own children!
they were all grown up and old all of a sudden
and I was still petrified on the broken glass path called life
I was still young, I was still small and I still couldn't understand a thing
it was all strange and foggy to me

tread softly! tread softly!
tread softly, I said to myself
life is a gust of foggy wind carrying in it
the people
the places
the memories
you will not actually posses
all passing by

tread softly, the glass will taste your blood - heretic toast
on the other side of life
tread softly, someone might see you
someone from the misty wind called life which passes by today
someone might see you leaving
someone might see you staying
tread softly, I say
tread softly!

miercuri, iunie 10, 2009

oda mie

imi miroase a amintirile altora

a zguduiri

a scris cu degetul pe geamuri aburite

si a umblat cu ochii plini de noptii vii

de magnetismul tau incontestabil care ma priveste personal

duminică, aprilie 05, 2009

fotografie zilei de azi

la urma urmei cu totii mergem cu sufletul gaurit pe strada
mai mult sau mai putin constienti de asta
unii mai mari, altii mai mici
unii ca un contur de gaura
altii ca o perdea brodata

dar niciodata nu
niciodata nu bagi degetul in gaura celuilalt
esti cumva medic?
sau doar un copil care baga in gura tot ce atinge?
niciodata.
nu.

fotografie zilei de ieri

iubite ne vor cere acteeeee....
as fi zis ca miroase a spital week-end-ul asta
si poate ca da, miroase, a spital

si tu unde esti? si eu unde eram?
si tu cine esti?

eram doi, eram doua
fiecare din mai multe
in mai multe lumi toate
mirosea a delir si dezinhibitie
a liniste
asa-mi mirosea mie
tu... nu mai stiam

nu mai puteam sa tac si nici sa ma adun
confuzia
ceata
dintr-o lume in alta
dintr-o lume in alta, dintr-o lume in alta
urma sa vii fiindca era ziua ta
dar pe mine ma luase de cap durerea
n-as fi rezistat deloc in lumea aceea
stiai
stiam
________________________________________________
FOTOGRAFIE ZILEI DE IERI

si erau brazi escaladati de veverite
drumul cu veverite - veveritele oamenilor de pe balcon -
biserica din caramida
si clopotul din copac
caramida cu caramida, cat noi mergeam prin padure biserica se darama
se darama biserica
si se metamorfoza mai departe in gramezi de pietre
care si ele se transformau in statui ce curgeau mai departe
umpleau poiana

voiau toate, toate-toate sa para mistice
dar nimic nu era mai mistic ca noi
asa mici si muritori cum ne plimbam noi pe acolo
cersindu-ne papucii
___________________________________________________
[caci la randul lor, papucii pluteau fara noi pe balta verde ascunsa langa pod.... - si ce pod! ar fi zis naum]

la multi ani, ana!

luni, februarie 02, 2009

calatoria prin nimic a nenumitei fete albe [titlu provizoriu]

[text provizoriu]

fata complet alba cu parul lung complet alb si ochii complet negri era inconjurata de ace de lumina pe cimentul ud. pentru ca era noapte si erau aprinse becurile pe stalpii cu fire - ca niste copaci cu frunze lungi de altfel.
cutitul cu tais dublu era tinut de o mana cu manusa neagra si de pe el picurau cu zgomot stropi complet negri. lama cutitului insasi -alunecoasa si lucitoare - era acoperita de sangele negru, complet negru ca de un pacat care nu se mai sterge niciodata.
"ce-ai facut? ce-ai putut sa faci?" si fata complet alba cu ochi complet negri era ingrozita de moarte si o lua la fuga pe strada paralela cu strada Petre Andrei, nr. 9, din Copou. fugea la deal pe straduta uda si parasita. deasupra copacii erau uscati - desi afara era ud, ud, ud. fugea tot mai tare, fara tinta si fara capat, spre orice dar de ceva anume - de omul cu cutitul, omul care savarsise pacatul ingrozitor ce nu putea fi macar numit si niciodata desfacut.
si acele de lumina in jurul ei intepau cimentul concentric
fata fugea.
fata fugea spre capatul lumii si vantul ii flutura parul complet alb, suvitele impletite se zbateau salbatic
parul ii fosnea ca salcamii
se impiedica in falduri albe care-i fosneau pe genunchi

capatul lumii incepea in dreptul Liceului cu Program Sportiv din Iasi, care se afla la doar cateva zeci de metri mai la deal pe straduta
sfarsitul lumii asadar, incepea asa:
intai apareau sfere de nimic (fixe) care inghiteau bucati de crengi, borduri, cosuri de gunoi si ziduri
sferele de nimic se faceau tot mai mari, se uneau una cu alta, pana cand straduta insasi se subtia transparenta si se deschidea intr-o sfera uriasa de nimic
nimicul continua ca un conglomerat de sfere delimitate de tesut osos spongios (un fel de roca?) cu lumina proprie, o lumina slaba, atat cat sa le faca vizibile
fata trecu de capatul lumii si incepu sa coboare grabita printre alveolele uriase pline cu nimic - era periculos tare nimicul; te putea inghiti imediat si deveneai nimic. era mai mult o apasare tare ispititoare - trebuia numai sa incuviintezi in mintea ta, sa spui da, un da care putea fi spus atat de incet incat nici macar tu sa nu-l auzi in mintea ta, un da transparent si timid, si nimicul te si apuca de un colt de suflet si-ti promitea sfarsitul pana cedai si deveneai nimic. sau puteai pur si simplu sa cazi intr-o alveola infinita de nimic, sa cazi la infinit si sa ajungi sa te plictisesti atat de tare de caderea continua la capatul careia nu te astepta nici macar moartea incat sa strigi da cu tot sufletul - si atunci nimicul se juca cu tine, te chinuia, caci erai oricum prizonierul lui... si te lua la un moment dat, cand se plictisea, si te initia intr-ale nimicului.
fata cobora alevolele cu atentie, dar grabita: era mai ingrozitor cutitul negru decat nimicul. si gafaind se taraia printre alveolele soase, cand mai largi, cand mai inguste, cu deschideri prelungi spre alveole din ce in ce mai mari, mai infinite. nu cunostea nimicul acesta, desi o chemase si cand ii era in afara. groaza cutitului negru era mai mare decat orice simtise pana atunci, o domina si o proteja cumva de ispita nimicului - de aceea nici n-ar fi fost bine sa si-o controleze. ii dadea inacelasi timp un curaj si o luciditate de care a insasi se va fi mirat mai tarziu. zgariau peretii aspri ai alveolelor osoase si fie o strangeau prea tare, fie o lasau sa alunece in planseul lor gaurit.
nici ea nu era fara pacat
si tocmai cand gandea asta aluneca atat de brusc pe o coaja alveolara incat abia apuca sa se prinda cu o mana de marginea ei ascutita, faramicioasa - de aici incolo se intindea un nimic fara capat. chiar daca ar fi reusit sa urce inapoi, n-ar fi avut unde sa se mai duca - decat spre ingrozitorul cutit negru pe langa care nimicul ar fi aparut din nou atat de ispititor. si marginea se faramita
bucatica cu bucatica se faramita
ca un praf se dizolva in mana fetei
pana ceda
si fata cazu.

fata cazu pe spinarea lucioasa si alunecoasa a unei balene uriase de care nu mai auzise vreoadata si care zbura prin nimic. superb era bancul de balene peste care avusese norocul sa cada, dar balena era tare alunecoasa si rece. si fata se munci mult sa o escaladeze pana la coada, unde uriase spine osoase i se prelungeau in coada aspra. se aseza comod intre doua astfel de spine si incepu sa inghete. balenele acestea erau intr-adevar superbe. aveau si ele, se pare, lumina proprie care inconjoara de fapt toate lucrurile, caci puteau fi vazute cum zboara indiferente prin nimic. erau fiintele tolerate ale nimicului, facute din nimic si care traiau din nimic, pentru nimic. aveau voie sa-si ia forma aceasta gri-albastra sau gri-vrede sau gri-tulbure si ud din motive pe care nu le cunoaste nimeni - poate nici chiar nimicul. balena fetei, de exemplu, era gri-albastru. pana in momentul acesta ochii nimicului erau atintiti asupra fetei si desi insusi nimicul era intrigat de groaza care o facea imuna la soaptele lui tot incerca sa o traga de suflet printre alveolele subtiri. dar acum intrase in nimc, incet dar sigur, omul cu cutitul. si nimicul fu incremenit de grozavia pe care o putuse savarsi cutitul si ale carui urme ii picurau dureros alveolele. de altfel, omul cu cutitul devenise inuman - ar fi putut sa o ajunga pe fata imediat daca si-ar fi vrut intr-adevar. puterea pacatului sau se manifesta paradoxal - atribuindu-i puteri neimaginate si anihilandu-i orice dorinta. de ca si cum ar fi fost pe deplin constient de faptul ca de acum nimic nu mai conta, nici macar fata, nimeni, nimic.... si viata lui continua ca o inertie fundamentala.

bancul de balene se plimba fara tinta si scop prin nimic iar fata ingheta pe coada balenei pe care cazuse. s-ar fi odihnit cu siguranta acolo daca frigul acesta teribil n-ar fi facut-o sa tremure ingrozitor - trezindu-i in fiecare muschi un spasm continuu. si coada se balanganea cand la stanga, cand la dreapta, cateodata in sus si in jos, si fata era izbita fie de spina dura din dreapta, fie de cea din stanga, fie aruncata in sus, fie taraita pe pielea aspra care unea spinele. nu se stie cat a plutit fata cu bancul de balene. o tineau treaza cantecele, la inceput ingrozitoare si dureroase, ale creaturilor acestea nesigure. pe masura ce le auzea tot mai mult, la fel ca si atunci cand te muti intr-o tara straina, incepu sa se acomodeze cu sunetele ingrozitoare prin care comunicau uriasele creaturi gri-albastre sau gri-verzi. incepu chiar sa le auda muzica si sa inteleaga cumva limbajul acesta al lor. isi dadu astfel seama ca ele nu stiau de prezenta ei, sau daca stiau nu simteau nimic in legatura sau nu spuneau nimic despre asta. ea era la fel de irelevanta ca orice altceva - erau doar facute din nimic! irelevant era, cu siguranta, cuvantul care le caracteriza cel mai bine si pe care il repetau cel mai des, ca un refren dupa fiecare vers. s-ar fi putut spune chiar ca il foloseau ca un fel de semn de punctuatie, daca am putea fi siguri ca fata alba intelegea intr-adevar corect ce spuneau balenele. dar frigul si loviturile continue o faceau de acum sa cada intr-o stare in care nu mai putea fi sigura ca ce aude, vede sau simte e sau nu adevarat; se simtea ca-ntr-o stare de semi-delir, fata noastra alba. si poate ca ar fi murit acolo inghetata fie de frig, fie din cauza indiferentei balenelor - caci nu se stie clar care era mai rece - daca balena nastra nu s-ar fi lovit deodata de un perete alveolar si o zgudui pe fata noastra alba de se trezi de-a binelea. si-atunci le auzi pe balene cantand despre nenumitul ingrozitor pacat care tulburase nimicul si care ajunsese, incet dar sigur, la marginea peretelui alveolar de pe care cazuse fata in spinarea balenei. si groaza se trezi din nou in sufletul inghetat al fetei si incerca sa se ridice. era inghetata de-a binelea si pielea parca-i era din sticla. si parul ii era rigid tot. ii crapa cu zgomot gheata de pe pleoape si leganandu-si corpul rigid il forta sa se ridice. o durere naprasnica ii plesni atunci in incheieturi si ar fi tipat cu siguranta, dar in nimic nu se putea auzi vocea ei, caci nu era de balena, asa ca nu putem spune ca a tipat intr-adevar. durerea o sageta crunt prin toate incheieturile si pcnira cu zgomot surd cand se ridica. isi misca degtele si le pocnira si lor incheieturile. pandi atent, desi vedea in ceata - ii inghetasera si ochii complet negri si se rostogoli de pe coada balenei direct intr-o alveola rotunda. un alt sir de alveole, un perete imens se intindea in continuare.

cazuta din nou intr-una dintre alveolele nimicului, fata simti brusc diferenta de temperatura. balenele acestea aveau in loc de temperatura corporala o absenta a acesteia - un frig le inconjura de parca toata fericirea din lume ar fi disparut si totul ar fi devenit... irelevant. in alveola fetei ii parea foarte cald si incepu sa se dezghete de-a binelea. frigul ii oprise hemoragiile pe care si le provocase frecandu-se de peretele aspru al aveolelor pietroase si de membrana aspra a cozii gri-albastra de balena. nici vanatatile nu le simtise. dar acum incepeau sa o doara toate si sangele ei incepea sa lase pentru scurt timp urme pe alveole - pentru ca dupa aceea devenea nimic. stia ca trebuia sa o ia la fuga printre alveole cat timp mai era in stare sa o faca. nu stia daca o sa mai iasa vreodata de acolo si cum ar fi putut sa caute un capat in nimic? dar fugi totusi printre alveole, preferand sa nu se mai gandeasca la nimic din toate acestea, caci oricum nu-i servea la nimic. si-si rupse asadar printre alveole faldurile albe ale rochiei. se sprijinea de peretii gauriti si subtiri-sfaramiciosi ai alveolelor osoase, se lasa sa alunece pe planseele lor rotunjite. si merse iar un timp indefinit... caci in nimc nici timpul nu e fix. simtea in jur nimicul frematand - era tulburat de cutitul care-l picura dureros. si freamatul din ce in ce mai pregnant - ori se obisnuia sa-l auda tot mai clar, ori cutitul picurand care-l provoca se apropia. sau poate amandoua. era clar ca acum nici macar nimicul nu o mai voia - era urmarita de omul care savarsise nenumitul pacat ce infiorase nimicul.
si iar...
fata cazu in genunchi deznadajduita. peretele alveolar se termina iar. nimicul in continuare, nimicul, numai nimicul. nici nu mai voia sa se gandeasca la balene - calatoria pe coada lor era un chin atat de dureros! incepu sa planga si lacrimile ii erau inghitite de nimic. se ridica si se lasa sa cada pe spate in gol. inchise ochii.

inchise ochii. cadea in gol, in nimic, in infinit, la infinit. omul cu cutitul putea cu siguranta sa zboare si el prin nimic - ca balenele. din picaturile negre care curgeau ritmic din cutit putea sa faca orice. isi dori cu tot sufletul nimicul, repeta disperata da de parca ar fi fost singurul cuvant pe care-l stia, isi dori sa fi spus da inca de cand a calcat prima oara in alveola pietroasa si cand nimicul ar fi luat-o cu siguranta. deschise de cateva ori ochii dar nu-si putuse da seama daca intr-adevar ii deschise - nimicul arata ca atunci cand inchizi ochii: nu e nici macar negru, e doar nimic.
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: negru
negru?
da, negru. de ce negru? pai... inseamna ca era lumina prin preajma. intoarse capul si tresari - plutea pe o perna colorata, umflata si calda. nici nu-si daduse seama cand ajunsese acolo. plutea pe balonul cald si colorat al unui zeppelin prietenos. ce cauta un zeppelin in nimic? si unul prietenos inca... poate ca visa. poate ca delira. bine, bine, dar in nimic nu visezi si nici nu delirezi colorat. si nici nu tresari, si doar ea a tresarit, era sigur ca a tresarit. se intoarse de tot si incerca sa se ridice. da, plutea pe un zeppelin prietenos. o prinsese usor din caderea ei direct in bratele lui umflate, colorate si calde ca-ntr-o imbratisare. al cui era zeppelinul acesta? si vazu uitandu-se in jos, undeva departe, suprafat unei ape complet negre. si cineva era pe apa aceea, cineva mergea pe apa. poate ca nu era singur, poate cauta ceva, poate era chiar omul din zeppelin. zeppelinul era prietenos si o incalzi pe fata, o odihni si ii imbratisa colorat sufletul. o lua dupa aceea tot inainte pe suprafta apei si o duse, asa, imbratisata colorat si moale spre un urmator zid colorat. din nou nu se poate spune cat a plutit fata asa imbratisata pe zeppelinul prietenos care cu siguranta nu era al nimicului - in nimic nu exista culori in adevaratul sens al cuvantului; aici toate culorile sunt cel mult gri-uri colorate, tulburi si nesigure. se intreba ce era cu acei cineva de jos si ce cautau pe apa neagra a nimicului. ar fi dormit, dar in nimc nu se doarme. unii spun chiar ca nimicul e o insomnie continua. e o exagerare, desigur, o minimalizare mai exact a nimicului, dar sa zicem ca oamenilor le este permis o asemenea comparatie, pentru ca limitele lor sunt mici.

marginile alveolare incepura sa se contureze in nimic, ca un orizont si fata se intrista. urmau din nou sferele cu nimic, infinitul drum prin nimic si inevitabila despartire de zeppelinul prietenos, umflat si colorat care avea sa se intoarca la stapanul lui de pe apa perfect nemiscata a apei negre de pe fundul nimicului. se intrista. si-si cufunda privirea in culorile vii ale zeppelinului. avea nevoie sa le mai tina minte o vreme - in nimic culorile se uita primele. se catara intr-o alveoala potrivita ca marime, ca un sac embrionar, langa care o lasa zeppelinul, si inainte sa plece isi inclina respectuosc un capat in fata fetei. fata ii aspunse si ea inclinandu-se si porni din nou prin labirintul alveolar plin cu nimic. faldurile albe se zdrentuiau in continuare pline de praf. fetei nu-i veni sa creada: praf! in nimic era praf.... escalada grabita inca cateva alveole orientadu-se dupa cele care aveau mai mult praf. in nimic praf? un praf alb la inceput si fin, mai maroniu apoi si pamantos chiar. era pamant si erau frunza uscate si asta nu putea insemna decat un singur lucru... si incepuse chiar sa simta adieri de vant si sa vada undeva departe, intr-o alveola cu pereti intacti un cerc rotund palpaind ca o flacara de lumanare. si o lua la fuga sprea flacara lumanarii caci se facea tot mai mica. sari peste margini ascutite si se gata de pereti imposibili pana se arunca cu toata puterea in palpaitoarea deschidere ce mirosea a aer. daca ar fi fost un pic mai mare n-ar fi reusit sa treaca prin ea si-ar fi fost cel mai probabil sectionata de "usa" care s-a inchis in urma ei. o astfel de usa in nimic e foarte rara. si nici nu sta mult deschisa. e imposibil de prezis unde si cand se va deschide una, sau unde anume se va deschide. cu siguranta zeppelinul stia de usa aceasta si ea avusese noroc sa treaca prin ea in lumea aceasta apoasa...

fata se trezi intr-o superba padure apoasa. copacii grosi, foarte batrani pesemne, nodusrosi si rasuciti aveau crengi inalte tare si frunze multe, verzi, un verde aproape dureros pentru ochii obisnuiti cu nimic ai fetei. un singur copac nu avea frunze, frunze verzi mai bine spus, caci isi purta inca frunzele uscate, care se vedeau mici tare, ingramadite in ele insele ca niste fiinte introvertite. era poate cel mai batran copac de acolo si fata era prea obosita ca sa se mai intrebe daca murise sau daca avea doar un anotimp diferit de al celorlalti copaci. frunzele chircite pe crengi pareau bucatele din sarma care-i legau de cear crengile - un cer apos si el, tulbure si mat. padurea isi tinea radacinile, despre care nu se putea spune nimic cu siguranta, intr-un sol nesigur, acoperit de o apa imprevizibila. te-ar fi putut inghiti daca ai fi vrut sau ai fi meritat - din punctul ei de vedere - sa fii inghitit, sau te purta pe suprafata ei ca pe un sol. doar picioarele desculte si complet albe ale fetei faceau cercuri pe suprafata apei in care se vedeau ca-ntr-o oglinda copacii si cerul, si lumea toata de deasupra. nu era exclus ca inorogii sa fi calcat si ei pe suprafata apei, dar ei nu faceau cercuri, de parca ei insisi ar fi fost din apa si nu puteai, prin natura lor, sa-si tulbure esenta.
fata complet alba, cu parul lung si alb, cu codite la fel de lungi si de albe, clipi resemnata din genele albe si ochii complet negri se lipiraa de copacul uscat. facu cativa pasi spre el, se invarti de doua-trei ori cu privirea indreptata spre crengile lui noduroase si goale si se lasa sa cada pe spate, in apa de sub el care o primi ca o imbratisare a lumii. i se rasfirara in apa faldurile albe, care nu mai erau zdrentuite, coditele si firele de par, ii pluteau inerte picoarele desculte si degetele mainii stangi. mana dreapta ii cazuse pe piept, pe jumatate stransa si in oglinda neagra a ochilor i se intinsera ca o plasa de paianjen crengile legate cu sarma de cer ale copacului uscat care o imbratisa si el, nevazut ce-i drept, dar bland de tot. inchise ochii si renunta.
copacul isi scutura bland frunze uscate deasupra ei si vantul incepu sa bata usor. trupul ei plutind alb stralucea in lumina razelor filtrate de podul verde ce i se intindea deasupra si cercuri porneau dinspre ea alergand
tot mai cuprinzatoare
tot mai subtile
tot mai rotunde
tot mai abstracte
spre toate colturile padurii.

copacul cu crengi rastiginte cu sarma ca niste frunze de cer imbratisa nevazut un trup complet alb care plutea linistit sub el.

[fragment din basmul alb - sandbook]

sâmbătă, ianuarie 31, 2009

documentar de si despre arta - James Nachtwey




"Photographers go to the extreme edges of human experience to show people what's going on. Sometimes they put their lives on the line because they believe your opinion and your influence matter. They aim your pictures at your best instincts: generosity, a sense on right and wrong, the ability and the wilingness to identify with others, the refusal to accept the unacceptable."




links:
http://www.ted.com/index.php/talks/james_nachtwey_s_searing_pictures_of_war.html
http://www.youtube.com/watch?v=x3VoyjUP8hg




marți, ianuarie 27, 2009

arheologie pierduta a self-ului

A: what on earth was I thinking?
R: redescoperire din 12.04.2008





"you do the math!" she said and there was nothing as intriguing as her experimental things - the art she couldn't do and which she called experimental.

la urma urmei ce mai conteaza? o sa ne obisnuim si cu asta - cu conditia nefericirii sau mai bine zis a durerii - oricum totul a fost deja scris: ne ramane mult de citit, atat ne ramane. si poate ca nici asta nu conteaza:
- conditia durerii primeaza (as main means of expressing our deepest ego)
- restul e tacere si zgomot si frustrare, plimbare pe valuri, cand sus si cand jos (pacat! am rau de mare, chiar am... uite! si inima-mi bate ciudat de la apa asta adanca)

urmeaza asadar ce mai ramane: Experimental Arts cu urmatoarele sectiuni:
1. finding the self -> being the self -> condition of Exp. Arts
2. writing -> ELIMINATING THE FORM AS FOR THE SELF TO BECOME FULLY PRESENT!

luni, ianuarie 26, 2009

[click!] libertatea miroase a portocale si a apa dulce, cateodata


sunt carti pe care n-apuc sa le citesc
sunt carti al caror titlu nu l-am citit niciodata
ca o apasare de vant dusa la extrem
ca o inchegare de crengi faramitate rotund
ca o plasa de paianjen pe lanturi, ca o plasa de paianjen sub mine
ca niste crengi brodate pe cer - rotite incet ca-ntr-un cazan cu supa
ca tine
ca nimic din toate astea
si ca totul in acelasi timp

asa cum nu reusesc sa inteleg nici macar eu
- neintelesul asadar
mi se strecura livid si umed prin creier ca o ceata vaga
ii simteam cateodata umezeala din stropi de roua
si seara pierduta-n orasul blestemat se rupea zdrentuita pe margini
portocalele cu picioare se minunanu de focul rosu
parjolit si el pe margini
un foc de care crengile nici nu voiau sa auda

frig ca o liniste mare la care ochii se zgaiesc miopi intr-una
si culorile tulburi si ude prin ceata fugind ca niste vanatai jucause pe genunchi
ca tine
ca nimic din toate acestea
ca totul in acelasi timp

fara timp.

**
era un inger care le privea pe jumatate ars, dar la fel de sfant
ele isi escaladau indiferente idealul - erau idealul
era un inger care le privea cu aripile sifonate
ele-si zgaiau mai departe ochii miopi
si ingerul cu coronita albastra le veghea zburlit









sâmbătă, ianuarie 10, 2009

cuvântul

*
ultimul cuvânt se traducea singur
îşi rotea-n el însuşi sensurile: era imposibil
să mai ţii pasul cu el
cuvântul îşi lua zborul de unul singur, se traducea
singur în toate limbile necunoscute nouă, stăpânea de capul lui
întregi familii lexicale

se răzvrătea frecvent cuvântul răzvrătit şi se tot metamorfoza: înnebunise!
cine să mai înţeleagă ceva?
şi-am răstignit cuvântul mutant

**
sunt un obiect rătăcit într-o limbă străină şi mi se citeşte în ochi o spaimă inumană
lingvistic vorbind, am literele tocite: când oamenii îmbătrânesc încep să le tremure genunchii, mâinile, ochii, le cad literele din gură
a îngheţat afară de tot.

***
dar până la urmă nimic din tot ce e spus cu siguranţă nu e real şi nici versurile clar delimitate sau semnele de punctuaţie nu mai fac vreo diferenţă. e imposibil să nu ştii că forma nu e un criteriu de definiţie: e elementar, primordial; bebeluşi fiind ştim deja asta, şi nu ne mai miră că sunt cuvintele mari
n-or să-mi vină niciodată cuvintele, indiferent în căte limbi voi spune asta
şi sfârşitul mă urmăreşte flămând şi mie mi-e mai frică de punct decât de moarte: urmează după el nespusul, întunericul şi necuprinsul
ironic cum mă-mpiedic în forme încercând să-mi găsesc forma (şi mi-ar fi mai uşor să-mi găsesc umbra în întuneric)
m-am pierdut într-o limbă străină ca o hieroglifă mică într-un alfabet străin şi mi se citeşte în ochi o groază inumană
repet la infinit singura silabă pe care-o ştiu numai să nu pună nimeni punct

****
mai găsesc din când în când bucăţi din mine eşuată încercând să prind o formă - ca un copil murdar pierdut pe un câmp mocirlos (şi-s ca nebunul de cuvânt care nu se mai hotărăşte o dată ce sens să ia)
de ce literele mici, necunoscute, nu există? un alfabet întreg aşteaptă ca ele să crească şi să ia o formă cunoscută
şi cuvântul să nu se mai rotească ecliptic în el însuşi, să intre-odată-n dicţionar şi să stea naibii cuminte la pagina lui
şi dacă totuşi curcubeul cu nouă culori există?

am fost pierdută azi într-o limbă străină; nu mai ştiu cum am căzut dintr-un buzunar drept în limba asta străină care se-nvârte ea însăşi în ea însăşi

sunt o literă mică. o lume întreagă aşteaptă sa cresc şi să-mi reţin numărul de pagină
sunt o literă mică şi nu ştiu cum să cresc altfel: aştept să mă pronunţe careva, aşa mică şi fără pagină fixă
a îngheţat ieri afară de tot.

toamna 2007, probabil

marți, ianuarie 06, 2009

visul din vis sau mult zgomot pentru nimic

viata mea e o continua incercare de a sta treaza

realitatea e un balon de sapun in care intri si din care iesi la fel de alunecos ca sapunul-mama insusi!
realitatea e, de fapt, un sistem complex de baloane de sapun concentrice - unul in altul, unul in altul, unul in altul
mai mult chiar, sunt dovezi incontestabile de ultima ora ca realitatea e un sistem complex, neregulat si deconcertat de baloane de sapun unul in altul, doua in unul, unul in opt, trei in cinci si asa mai departe

si eu? intrebam eu si-mi tremura vocea
si eu? - imi tremura si barbia, aveam ochii mari si uzi
si eu? eu unde sunt in toate acestea? intreba si un personaj celebru pe care nu-mi mai amintesc daca-l cunoscusem inca oficial

tu? unde esti tu?
da' cine naiba crezi ca sta sa vada unde esti tu?
planeta e ocupata, sunt razboaie, e foamete, e lume de colindat
mai bine spal vasele, mananc pahare sau spal lumea pe picioare decat sa-mi zgaiesc ochii sa vad unde esti tu in toata incalceala asta alunecoasa de baloane!

taci, ma ca sperii copiii! [de ce vorbesti urat cu copiii, ma?]
nu plange, hai ca va zic eu:
eu sunt undeva intre ele, ies din unul in altul intrand din unul in altul, mergand cand concentric, cand excentric dintr-o realitate in alta - unele's ale mele, altele's ale altora
eu tot ratacesc dintr-un balon in altul ca dintr-o burta de peste in alta gasind de fiecare data balonul final care le cuprinde pe toate, confundandu-l mereu pe ultimul cu urmatorul si pe toate [in afara ultimului din care am iesit] cu supremul ultim balon care trebuia - in mintea mea - sa fie absolut
cine crezi ca-mi mai urmareste coordontale in incalceala asta asta de baloane alunecoase din care eu insami - alunecoasa ca sapunul-mama - cad in nestire de milioane de ori?

imi raspundeam eu mie insami - si poate si altora
imi raspundeam asa, spunandu-mi pe nume (un nume necunoscut inca, dar pe care noi intre noi il stiam) si intre timp memoria caderilor dintr-o realitate in alta se depunea in jurul a ceva necunoscut inca (dar nici noi intre noi nu-l cunosteam inca, nu-l cunosteam personal pe acest ceva neterminat inca!)
memoria caderilor mele in mine insami si in afara mea se depunea concentric ca straturile fine, sticloase, mortale si perfect albe [ca obsesiile mele de albe] din calciu care se depun in jurul embrionului din pantecul Zahrei care l-a tinut acolo multa vreme (46 ani!)
memoria se depunea in straturi subtiri de calciu in jurul embrionului mic si neterminat inca, protejandu-l bine de tot (pentru totdeauna de bine, chiar), cel mai bine de lumea in care venea, de lumea din care venea, atat de bine incat il sufoca si-l inlocuia cu straturile perfect concentrice - alb-sticloase, moarte

memoria caderilor mele dintr-o realitate in alta se depunea perfect ordonat si concentric in straturi subtiri (dar certe, sticloase si iremediabile) de calcar in jurul a ceva neterminat inca devenind astfel eu - un eu strain si nesigur

memoria caderilor mele neordonate in mine insami si in afara mea se depunea cuminte in straturi albe in jurul meu

viata mea e o continua incercare de a sta treaza

5(6?) ianuarie 2009
obs: RESCRIERE!

I have spread my dreams under your feet (W. B. Yeats)

I have trembled on the verge of madness
and the midnight plum shook frightened
I have trembled on the verge of madness
and I don't even wish it never happened


asteapta mirosul de sare sa fie zvantat de valuri
trasurile grele nu mai scartaie pe nisip - s-a terminat si cartea!
astept sa-nteleg ceva secret si esential
astept sa ma trezesc sau sa mor
e ceva dumnezeiec si-n asta

copacul e o chitanta folosita
si eu sunt invizibila, frustrata si - evident - mica
erau frumuseti profunde in urma si inaintea mea
eram o nota ghidosita intre liniile infinite ale portativului - pe care nu mai deraia nici un tren
frumosi ochi vineti ma bantuiau pe sub scanduri - afara mirosea a brazi

e ceva furios si necunoscut in toate astea
lumea cealalta se bate deja pentru sufletul meu
de deasupra gropii tremur pe culmile nebuniei - frumosi ochi vineti ma bantuie de dupa scanduri
e inacceptabil de dulce mirosul de cadavru
ma apropii mereu de ceva ce se sperie si fuge - descopar in noi copii cu ochi inegali
ingerul nnu mi-a vorbit demult - oricum e o-mpletire de lemn aspru vorba lui - nu sunt foc s-o inteleg, sunt numai apa vanata in care mor ingeri

e ceva nou si puternic care se destrama in mine
se desfasoara fluturand in vant fire subtiri, alunecoase taioase
e ceva esential care se pierde din mine
stiu ca sufletul meu e deja plecat
sunt un trup pe care-l trage pamantul de toate: incepe incet si stie sa fie subtil;
ei stiu sa citeasca pe intuneric
e inacceptabil de dulce mirosul meu - lumea cealalta te ia pe bucati si-ncepi sa te simti strain pana cand propriul trup iti cade in brate

e ceva neterminat in toate acestea

7 decembrie 2008