BLOGGER TEMPLATES - TWITTER BACKGROUNDS »

sâmbătă, octombrie 30, 2010

femeia ca un câmp de luptă


ocazional mint.
frecvent îi mint doar pe cei de care-mi pasă
cineva din mine se revoltă atunci, dar sar repede ceilalţi şi-l trimit să doarmă
noi ştim cum e mai bine
gardurile de sârmă ghimpată nu se dau jos cu una cu două
căci e un război continuu cu lumea de-afară
noi încă rezistăm, noi încă ne zbatem pentru sufletul nostru
suntem mai mulţi, da, dar avem un singur suflet





noaptea ne săturăm de stat în tranşee
unii dintre noi înnebunesc: numai îi vezi cum se ridică brusc, ca nişte oameni mari
şi pleacă în noapte
alţii bâiguie câte ceva
în mintea noastră comună ştim toţi că tratativele de pace
sunt doar de formă
sârma ghimpată nu se dă jos cu una cu două

mai grav e când o caută pe asta mică şi albă
e unul care cică le ştie pe toate
când se-apropie de noi, asta mică tresare din somn
se ridică din noroi şi parcă înnebuneşte
când o vedem, sărim cu toţii în tranşee şi ne facem mici
unii îşi fac şi cruce
e inofensivă în rest, dar când apare el fuge disperată să ridice toate baricadele
şi le ridică, de una singură pe toate
se duce munca noastră pe apa sâmbetei atunci
unii zic că aia e "vinerea neagră"
aşteptăm încordaţi până când pleacă el
apoi ne trezim şi-o culegem pe asta mică, adormită în noroi
o ascundem la loc, o legăm bine şi cineva îi cântă ca să nu plângă
unii se uită la ea, albă şi zgâriată cum e, şi dau din cap: "păcat!"
după aia vin iar zilele gri şi ploioase în care întindem cu mâinile goale sârmele la loc

e unul dintre noi, un bătrân indian căruia îi place când se trezeşte
noi ţipăm la el: "ce-ai nene?"
el zice că suntem proşti, că el pentru asta trăieşte
"pentru ce, bre? îţi place să vezi cum pierdem teren?"
el dă din cap, nici nu-i pasă de noi
trăieşte s-o vadă trezindu-se, ridicându-se din noroi
şi pe noi ascunşi de frică prin pământuri la mirosul freneziei cu care
ea sapă, smulge şi rupe
toate lanţurile, toate baricadele
"e ceva magic în asta", ne zice el şi noi amuţim când îi vedem ochii sclipind
pare aproape fericit
şi dintre noi nu-şi aminteşte nimeni cum vine asta
lăsăm capul în jos - fiindcă el ştie



[Imagine: Paths of Glory (1917) - CRW Nevinson]

vineri, octombrie 29, 2010

3 ore

eşti făcut din cărămidă şi praful tău îl sparg între dinţi
n-are gust
mă lovesc de tine frecvent
tu rămâi imponderabil
imperturbabil
inatacabil
de cealaltă parte a ta


plicul de cafea se joacă cu mine - explodează ironic
îmi zâmbeşte ciudat şi mă umple de praf
tentaţia înşelătoare a unei dimineţi mai chinuite ca ultima
suspin sacadat, oarecum relaxat
mă sâcâie rimele, ameţitoare şi crunte, mă rătăcesc printre ele


o să înceapă din nou
o să iasă din ou
la suprafaţa uniformă a apelor mele
chipurile ţinute ascunse după bretelele rupte
ale măştilor noastre zilnice
nu mă mai sperie acum grimasele lor deplorabile
de înecaţi vineţi
şi mâinile lor zdrenţuite mă ciupesc efervescente
efervescente, da, ca nişte piranha
mănâncă din mine flămânzi de durere bucată cu bucată
sunt doritori de moarte şi de decadenţe dansate pe apă
acum am crescut, i-am cunoscut deja o dată
nu mă mai sperii, nu mai fac febră, nu delirez dihotomii
nu mă mai rup în două - materie şi viaţă

acum am crescut, stau liniştită cu ochii deschişi şi părul desprins
plutesc în şoaptă pe propria-mi apă tulbure
la mijlocul distanţei dintre greutate şi imponderabilitate
dintre viaţă şi moarte
acum am crescut, nici nu clipesc când apa din jur se zbate şi tremură
fluturată de mâinile lor descompuse - vinete, aspre şi reci
încearcă să mă tragă la ei
dar sunt alunecoşi ca peştii
şi li se rup degetele rupând din mine bucăţi

deasupra se frământă norii unii în alţii
nehotărâţi cum să se facă mai lungi
îi privesc chiar prin pleoape
mă chinuie lumina strecurată prin ei cum se strâmbă când mă atinge
ceaţa mă calcă în picioare cu frenezie şi tremur, mă scutur de ea ca de tine
- rămâne lipită de mine

joi, octombrie 28, 2010

8 ore in lumina reflectoarelor

îţi aud şi acum buzele sfârâind
miroase a incest
cineva respiră intens
ma înecam încet, tu mă prindeai de mână
ameţeam uşor
îmi fugea lumea de sub picioare ca un covor tras de sub mine
îţi ziceam apoi că n-am fost nicicând mai fericită
ştiu că mor în fiecare zi câte puţin
rămâne din mine doar rolul
şi golul

îmi bântuie mintea dinţii muşcând din mine
încet, profund şi intens
până la lacrimi, cu toată viaţa din noi
ne-am contopit durerile şi morţile
o dată doar
dar până la capăt

mă aprind şi acum ca un brad de crăciun
îmi miroase a lumină,
a hârtie arsă,
eşti în mintea mea prezent
te pierd
mă prinzi
eu ţip
mă scapi
şi cad încet, concentric, ameţitor
lumina se strâmbă când mă atinge
spui că nu-ţi place întunericul
e pe bune: miroşi a lumină

şi eu sunt ca plumbul lichid
incompatibili, antagonici, oarecum tangenţi
mă uit totuşi la tine - mă văd pe mine întoarsă
ca în oglindă
înot palidă sub pielea ta şi ţip cumva
îţi întind mâna udă
şi rămâne întinsă până se usucă
de tot
şi cade

toamna se usuca copacii de haine

cu oasele moi ma joc in gand
ma minteam razand zilnic
aproape clinic
stiu, e cinic
sunt ca si cum n-as fi
imi lipseste ceva - imi lipseste jumatate din mine
si nu stiu cat din ea e in tine
ar fi bine
sa fie

dar sunt morti la usi - ii dau la o parte cu mana dreapta ca pe o perdea
de fum
esti dincolo de realitatea-mi
de fum
e doar durerea care ma topeste. concentric.
ametesc orbital spre ultimul cerc
cercul final care ma absoarbe
ma strange
pana ma zdrobeste
pana ma dizolva si ma ineaca
din nou.
vai, nu din nou!

e din nou cineva care ma asteapta la usa
raman suspendata intre tei si iasomie
intru in panica
si tip, dar in soapta
cine are urechi de auzit sa auda.
tu n-ai.
eu am?
ma surzeste galagia din mine
si cearta si nimicul
si-mi pierd frecvent controlul
sunt oameni care asteapta la rand sa se nasca
la fel si sa moara
usi mai largi si mai inguste
prin care te pierzi cand te chinui sa treci
e ca mersul pe ata - realitatea

vreau sa cada cu totii din cer
si sa ramana nimicul - fierbinte si gol
ciuturile scot din fantana namol
din noroi ne nastem si spre el ne intindem pana murim.
toamna se numara bobocii
nu numai mortii stiu cum e sa mori
de fapt, daca ma gandesc bine imi dau seama
imi dau seama destul de bine ca mai ales ei
nu stiu
nu stiu cum e sa mori
dar eu stiu. zilnic.
oricat de patetic suna

whatever, oricum nu citeste nimeni
[salut!]