la revărsatul lumii sau la multă vreme după potop

mă aşteaptă dincolo de geam, de partea cealaltă a sticlei îngheţate
mă aşteaptă
dar eu sunt liberă înăuntru să cutreier holuri goale şi lungi
să-mi duc mâna la gură când râd din senin
şi să-mi dau frecvent ochii peste cap
în semn de mulţumire - o mulţumire cu mâneci lungi pe care-o port
ca pe o cămaşă largă când alerg
desculţă
pe holurile obscure şi goale

lumina se şterge atemporală şi caldă de pereţi
îmi lasă în păr urme de fulgi şi umbre de bătăi de aripi pe obraji
sunt deocamdată liberă să alerg cu părul ud şi mâinile fluturate
pe holurile albastre-negre-proaspete.
miroase a vopsea scorojită, a urme de paşi vechi pe pereţi - ale mele
simt fierbinte în urmă lăsată linia gri a istoricului nivel de apă

un fluture uriaş se zbate după un geam spre care
alerg cu cămaşa largă plutind în aer ca în apă
dar holul se lungeşte, se înnegreşte, se îndoaie din încheieturi
şi fuge mai departe; căzând în genunchi
eu mă ridic şi râd mai departe

am încuiat şi am rătăcit uşa cu câmpii pline de ochi
acum holurile sunt infinite, infailibile şi ludice
bat din palme în aerul prăfuit ca tine din aripi
îmi inhalez nouă prezenţa ca pe un drog rar
cules la revărsatul luminii peste lume de pitici siniştri care umblau înainte
cu carnetele sub braţe

piticii narcomani
de sub halatele albe şi lungi pe care încă le mai târâie pe jos
mârâie mulţumiţi şi preocupaţi
umplu mici cofraje din solzi pixelaţi cu atenţie în prealabil
cu praful distilat din urmele paşilor mei
praful fin se sparge ţăndări în aerul zvântat

eu cu capul în jos
eu, zvăpăiată ca un licurici proaspăt aprins, îl zbârnâi între gene
sar ca un arc întins pe cel mai apropiat perete gol
de unde râd tare şi lung
cu capul în jos ţes murmurând câte o compresă schiţată sumar
cu ochii injectaţi şi exoftalmici inspir profund
şi-apoi o mănânc neglijent - îmi rămân urme de tuş pe dinţi
şi fire de schiţe între degete
clipesc tot mai des ca să văd tot mai clar
mersul în şir indian al fetelor cu părul tuns drept până la umăr
negru-roşcat-castaniu
ordonat, una după alta, părul se leagănă
ca o barcă
eu cu capul în jos

P.S. moment în care potopul devine irelevant

plimbare cu balon de mana

traducerea incertelor latitudini ale fiintelor noastre
rotund-planetare
se face doar la mijlocul granitei dintre lumina si intuneric.
cand stai impietrit centrul acesteia devine o problema mai simpla
legata de viteze, miscari proprii si relative
si bineinteles de perspective

acum sunt multi dintre noi care inca mai umbla cu lumanarea palpainda
prin intunericul emisferelor lor nevazute
orbecaind dupa centrul propriilor existente
pe suprafata carora inconstienti se plimba.
intre noi fie vorba, e mai bine sa-i lasam sa-si scrie singuri traseul
sa se inece si sa invie din propria negura ca pasarile Phoenix
de mai multe ori, de cate ori o fi nevoie
pana cand vor ajunge sa-si sufle singuri in lumanare
si sa se ingroape cat mai adanc, cat mai aproape de centrul intelenit
al eului rotund-planetar pe suprafata caruia au ratacit deja vreme indelungata.
o data crapata suprafata crocanta cu varful lopetii
unii dintre noi vor exploda vulcanici
altii vor fi sub scoarta uscati si fibrozati
unii deja morti ca puii in ouale pe care nu le pot sparge
dar toti, ascultati bine si credeti-ma pe cuvant cand va spun
ca toti suntem imprevizibili, surprinzatori si orbi
suntem toti ingroziti pana la ultimul fir de par
toti ne albim
ne dilatam
inghetam
si in final
paralizam
de groaza livida care se scurge din adancul centric
al constiintelor noastre rotunde
ca o miere vascoasa, alba, inodora.

acestea fiind spuse
e clar, limpede si cristalin ordonat
ca anevoioasa cautare a eului, e nu numai
o inutila, chinuitoare si lunga
miscare de revolutie dincolo de granitele distorsionate ale nebuniei
dar si
o sinucidere absoluta pe muchia ascutita a absurdului.

Post Scriptum
ca sa nu fie neintelegeri, sa stabilim o data pentru totdeauna
ca in perioada lui albastra
Picasso e cel care a circumscirs cel mai elegant
absurdul
pe partea cealalta a fiintei sale.
de asemenea rotund-planetare, evident.

imovane

dacă-mi scap jos controlul
şi îl fac ţăndări
rămân fără pagini, fără puncte de suspensie
fără puls

număr poveştile două câte două
dau din mâini epileptică să-ţi şterg atingerea
veche de câteva luni
zâmbeşti ironic, eşti incurabil, inatacabil
şi singur de cealaltă parte a ta
şi, da, ultima sentinţă e instituită cu ciudă
număr firele de păr două câte două
între care devin şi redevin până când decid să revin
un pic mai bătrână, un pic mai otrăvită
şi mai singură de cealaltă parte a mea
- şi, da, ultima sentinţă e amară

de cealaltă parte a mea e un bec legănându-se
deasupra mesei rotunde
şi lumina electrică ondulează imagini neclare
pe fundalul adânc
sunt multiplicate incoerent existenţe simultan incompatibile
şi unii dintre noi leagă funii de crengile copacului de la geam
acelaşi copac în care eu număr ţurţuri
toată noaptea
clipesc des şi printre pleoape mă văd multiplicată
legănată la geam
dar îmi blochez fără efort dincolo de sticlă
ultimele cuvinte - ameninţări în afara cărora calc
preocupată de felul în care îţi sufăr absenţa:
îmi zvâcnesc pe mâini venele
mâini care te caută când se sting pe rând
toate becurile
unul după altul
TOATE.

de fiecare dată când treci prin mine ca prin aer
şi mă calci pe degete în drumul spre o fericire tot mai fadă
rămân undeva în cei câţiva kilometri de graniţă dintre
bântuit şi paranoic.
cu becurile stinse.