buna dimineata, sissi

ceasul incerca sa ma trezeasca de pe jos,
de sub un fular, cu batai
de ciocan in cap
mie imi curgea inca cerneala din par pe jos
si culegeam nasturii tai
dintre franghii

o intindere amorfa de carne cu degete albe
ca de mort iesind din mine
il arunca sub pat
"Inca un cerc! Vreau sa mai dorm un cerc"
am spus cand ace ascutite de ceas
ma intepau de sub pat

stresinile piuaiu somnoroase de sub balcoane
si strada era plina de ace
de lumina
incepeau sa se stinga vocile si senzatiile
tipau disperate sa nu moara
sa nu le uit

manualele se gandeau intre pagini, se intrebau
si tot ele-si raspandeau preocupate
la sfarsit
eu ma rataceam in mine insami, cadeam
ma inecam cu mine tinandu-ma
de mana

de langa manualele inecate si ele cu propriile
pagini ceasul imi batea
cu ciocanul in cap
"Mai vreau un cerc... inca un cerc...
mai lasa-ma un cerc...
numai unul..."


2006, toamna

Carmina Burana

incepea incet sa se invarta pamantul mai tare si soarele isi topea pe zare ultimele 4 raze rosii. se ciocneau uscat crebgi negre pline de ciori, se stingea scanteierea liniilor de cale ferata. de nicaieri nu venea nici un tren si se segmenta la infinit linia de cale ferata de para ar fi fost fluida. buruienile uscate intepau o ceata groasa de parca ar fi fost cruci de lungimi de lungimi egale intr-un cimitir catolic si scartaiau copacii inca vii si ciorile croncaneau ascutit agitanu-se frenetic in cercuri hipnotice... intepau amenintatoare buruienile uscate, dadea tarcoale un caine gri cu coada intre picioare si ochi sticlosi. punct. cazu o frunza usor leganata desenand melancolica cercuri si semne intr-un limbaj neinteles ca un fluture volatil, albastru, de lumina, de caldura, ca o pana, o pana alba, albastra, rosie, verde, neagra si iar falfaira amenintatoare aripi negre, cladiri goale ca niste schelete uscate tipau de dupa geamurile sparte, asudau, blestemau, te tineau in priviri taioase, sticloase, lungi ca niste lanci. incepeau sa halucineze pietrele si treptele vechi, fugeau printre ele naluci hahaind sardonic, violent, naluci de ceata densa, densa ca un solid necunoscut inca, fugeau mai tare, zburau, smulgeau frunza uscate si noroi si le aruncau nebune inapoi. zambetul timid isi ascuti colturile si dintii, ochii calzi se topira in orbite si te fixeaza acum doi caini, doi lupi, doi caini-lupi cu orbitele goale unul tolanit si unul asezat, ca doua statui gotice si-ti reproseaza ca ai uitat ceva, poate sa-i intelegi, sa intelegi, sa intepi, sa ai tepi, sa tipi. tipa totusi melcul strivit de 72 de roti de tren, se auzeau paianjenii tesandu-si panza de teflon, scartaia U-ul din UTC spanzurat cu capul in jos intr-un cui ruginit langa o salcie transfigurata de ceata solida intr-o figura muta, o figura cu ochi holbati spre tine si ai senzatia fioroasa ca ochii aceia s-au holbat mereu la tine, ca te cunosc, ca stiu cine esti, ca te-au vazut cu fata nepictata, fara masca trecand singura pe langa ei. s-au uscat aspru firele de iarba incalcite si s-au facut ca firele de lana subtire, toarsa alandala de-o batrana c-un picior in groapa, cu ochi ca doi carbuni stinsi, tristi dar calzi inca. izbucnesc iar dintre crengile ca niste maini cu degete lungi, negre, pline de noduri cateva stoluri de ciori plictisite, indoliate, cu ciocuri lungi, incovoiate. punct. punct dupa punct si iar se incheie cu punct, se incheie iar cu toate punctele desfiintate in favoarea enumeratiilor lungi, impletite, inodate una de alta ca sa fie si mai lungi, si mai ametitoare, mai indescifrabile, mai iritante, mai frustrante, mai absurde, mai goale, mai patetice. punct. punct. punct. punct da, majuscule nu.

2007, primavara, "cand eram fericiti si inca nu murise nimeni", cand profesoara noastra nu plecase spre raiuri borgesiene (?) si eram inca liberi

lepadarea de sine 3

ca un ochi rotund mă durea gaura din podea
se înstelau pe pereţi florile
se desenau pe tablă fluturii
se numărau singuri başii

şi-mi promisesem că nu...
dar uite că iar...
Frustrant!
fir-ar! ne-nghit cuvintele dacă nu

şi totuşi...
laconic, mă prefăceam c-am uitat creionul acasă
şi mă simţeam, paradoxal, eliberată
şi uite că iar pic in mâna lor stângă
şi le parchez strategic obsesia pe foaie
ca un complex verde le-am reprimat
şi-ncepeau să explodeze inutile
false şi implacabile, inutilizabile şi din ce în ce mai
inefabile
mă săturasem că se săturaseră de mine şi uite
că nu mă lasă în pace
"nu pricepeţi că nu?
ce-i asta? criză de gelozie?" le-am întrebat.
"eu nu mai inţeleg nimic!" le-am trântit în faţă
şi-am dat muzica la maxim.
şi-atunci au ieşit dansând din boxe şi-au început să tragă de mine, în mine, să mă
lege iar cu funii de iască şi să-mi
dea foc, un foc uriaş, ca de vulcan, un foc de cuvinte

2007, primavara

epidemie de pleoape

am urcat gâfâind aleea cu nume de clişeu, am urmărit
ca Hensel şi Gretel picăturile de sânge
grupate pe jos în tablouri abstracte până am dat de
monumentul funerar, înalt şi gri, monumentul tuşind cronic cenuşă de oameni

am urcat gâfâind 99 de ani, într-o lume
în care oamenii nu mai vorbeau deloc aceeaşi limbă

clădirile erau numerotate cu ani din 1908 şi
purtau nume de pavilioane
oamenii umblau desculţi pe pereţii lor
de ca şi cum n-ar fi avut urechi niciodată
să sape cu ele în aerul de nisip

mai erau 5 zile şi te-am întrebat:
mergem puţin până la morgă să ne dezmorţim?

picăturile din perfuzie numeroatu sacadat secundele
în care morţii îi erau smulse cu penseta firele de păr
alături, monumentul cenuşiu segmenta la infinit oameni
în rotocoale gri
de pe clădiri mai cădeau din când în când nevroze
mai ieşea din când în când câte-un suflet desculţ cu picioarele 'nainte

2007, aprilie, Sf. Spiridon

nevoia de pleoape IV

****
--definitia secundei sau exemplul atemporalitatii personale--

eram blocata in mijlocul holului intermediar, alb si septic, muta, izolata, paralizata de incertitudine. dintr-o parte ma chema copacul cu scartaitul lui de crengi uscate, cu libertatea mirosind a frunze ma chema copacul , copacul ce-avea sa moara si sa devina pe lumea cealalta chitara de unde urma sa ma cheme mai departe cu corzi de metal. dintr-o parte ma chemau copacii...

eram blocata in mijlocul holului intermediar, ingust si umed. din cealalta parte ma chemau canapeaua, iluziile, fantasmele si visele, pinguinii, veveritele, clovnii si delirul... ma chemau toate si-mi ofereau ca si copacii pleoape, numai ca nu din frunze, ci din capsule de Valium ca niste aripi de fluturi, jumatate albe, jumatate albastre, pleoape subtiri, efemere, transparente ca niste lentile de contact.

dintr-o parte ma chemau copacii naivi ca niste copii verzi, ei insisi fara pleoape caci mi le ofereau mie pe ale lor. ma chemau copacii, randuri, randuri infinite de copaci ma chemau, ma ademeneau volatil ca un parfum cu miros de frunze si nume de libertate.

din celalata parte ma trageau cu ace de undita iluziile si coma, delirul, culorile ca niste ursite nebune, ca niste ispite dansand cu picioarele in culoarea pastoasa a pictorului absent, si-mi ofereau pleoape din pensoane inmuiate in somnifere si calmante, in fum de tigara inmuiat cu alcool. imi ofereau pleoape de sevalet alb si din pensoane cu care sa-mi combin nuantele memoriei.

dar ma chemau copacii... frunzele ma apucasera cu dintii de cealalte parte si ma trageau randurile de copaci

si-atunci eu insumi am inceput sa trag de mine inspre copaci si-nspre delir. eu trageam de mine certandu-ma cu mine insumi, tipand din dreapta, dinspre delir la mine care ma trageam din stanga spre copaci: gesticulam si urlam in stanga, asudam nervoasa in dreapta sustinuta de hohote de manechin colorat, frunzele fosneau in stanga si-nverzisera toate de furie. intre timp eu m-am asezat jos fara pleoape si fara maini ca care sa-mi acopar urechile, fara lacrimi sa-mi topesc iluziile si fara corzi si creioane cu care sa musc frunzele. intre timp eu m-am asezat jos intre mine si mine, asteptand sa tac. intre timp eu m-am asezat jos si-am inceput sa ma inec in inefabil.

cineva ma striga de undeva si cred ca era ingerul meu ratacit probabil si el in atata inefabil. acum stiu ca era ingerul meu pentru ca mi-am amintit mai tarziu ca avea vocea facuta din doua voci. una timida si una bine antrenata, un tactila si una ireala, halucinanta. dar tipam eu din ambele parti si nu-mi mai dadeam seama unde e ingerul meu sau daca mai are aripi mari cu pene multe, cu pene albe sau cu pene negre sau poate fara aripi... si totusi imi aminteam ca avea sase aripi pline de pene si o voce din doua voci amestecate, doua voci care nu se certau niciodata asa cum ma certa eu cu mine de nu-mi mai auzeam nici macar ingerul falfaind si tocamai de-asta nu mai stiam daca avea sase perechi de aripi sau mi le imaginasem eu cu un ac de undita fierbinte.

se topea hartia pentru tratatele de pace pe care nu stiu cine mi-o arunca pe geam in holul aglomerat, dar cred ca era ingerul meu cu doua voci si cu sau fara sase perechi de aripi. si daca totusi n-are aripi vreau sa aiba macar multe codite lungi, subtiri, impletite cu pene si cu creioane ascutite, vreau sa aiba mantii lungi din hartii nescrise si lacrimi de cerneala si doua perechi de pleoape intr-un buzunar patrat. dar nu mai stiam cum arata ingerul meu si ma-ntrebam cine-ar vrea sa aiba un inger cu ochi de cerneala neagra. intre timp eu imi declarasem razboi si se construiaiu baricade de caramida in jurul meu... zburau proiectile pe deasupra capului si mirosea a carne arsa; nu-mi dadeam seama daca era a mea sau a mea si avand in vedere ca ma inecam in inefabil, confuzia mea e perfect scuzabila. nu mai aveam ce face si cum nu aveam pleoape n-am putut sa nu citesc declaratiile de razboi pe care eu mi le facusem mie fara sa tin cont ca eram prinsa la mijloc intr-un razboi pe care frunzele il declarasera copacilor, culorile pastoase il declarasera pensulelor sau poate invers caci nici eu nu mai stiam cum se prinde insigna cu semnul pacii cu agrafa in ochiul elastic de-atata zgomot. imi venea sa demisionez odata pentru totdeauna sau poate sa ma concediez de doua ori ca sa raman singura, numai eu si poate atunci o sa aud deasupra falfait de aripi si-o sa ninga cu zapada rece, uda, muta, o sa ninga poate atunci cu litere usoare si albe cu forme de stelute, cu propria amprenta digitala... nici un S nu o sa semene cu vreun alt S... si-ar sa ninga cu litere necunoscute pe care n-o sa le ating si n-o sa le denumesc pentru ca ele vin din lumea cealalta si au deja un nume necunoscut, unul secret, si in realitate inefabil, dar or sa cada asa, fara sa-si stie numele, una dupa alta, una dupa alta...

dar ma trezesc izolata de baricade, fara pleoape, maini sau inger, in mijlocul unui razboi pornit de mine impotriva mea pentru mine. mi-as scrie testamentul inainte sa ma termin de inecat in inefabil ca sa-l citeasca ingerul meu cu aripi sau cu codite, cu ambele voci la tribunalul rotund si la conferintele de presa dupa ce se vor judeca criminalii de razboi. mi-as scrie testamentul dar nu mai e timp, mai sunt doua eternitati si se termina secunda.

nu mai e timp!

2007, primavara