haiku defect

teribila asemănare
a dezamăgirilor noi
cu cele vechi


**********************
din îngrozitor de lunga lume a viselor
mă sustrag lent ca o ceaţă grea
îmi picur prin pleoape vechile tale margini imprevizibile
ironia creşte ca un copac viu undeva aproape
dintr-un negru intens, ca cel de sub pleoape
se ramifică minunat şi interminabil
foşneşte mirific, vuieste comod
se apleacă uşor, mă şterge pe frunte
înţeleaptă ca o bufniţă bătrână
ca o statuie de corb despre care s-a mai scris
şi râde.

îşi recunoaşte mulţumită, sie însăşi, că moartă fiind
ea nu se descompune decât în amărâtele biblioteci
pe holurile cărora noi ne rătăcim bezmetici
îşi conturează complex din ramurile flectate şi lungi
ca multiple degete noduroase
autoportretul divin
îmi tachinează uşor absentă umărul strâns
şi râde în hohote.

de pe crengile uscate în care mă poticnesc frecvent încercând naivă să le urmăresc
îmi plouă cu frunze mici, mici
mici de tot, ca nişte stoluri de fluturi albaştri
îmi plouă în păr şi în palme
cu interminabile copii ale sale
căci după cum s-a mai scris, frunzele sunt repetiţia matriarhală a
copacului mamă
numit ironie
care râde acum necivilizat
supărător de abstract
râde de mine.

iele

azi au ramas intredeschise funiile catre lumea de afara
abrupte ca niste falii neexplorate
si-n vantul acesta absent iarba ineaca in valuri
tot ce-ti trece prin inima - ramai proaspat nascut si ud

ca niste feline ciudate florile capata dimensiuni mitice
se serpuiesc tot mai sus
si-ti scriu superstitii in par
zambesti oarecum libera, oarecum grea si singura
dar incandescente raman atingerile toate chiar si asa
in apa vanata din care respiri incoerent

soptitele hipnoze de mult pierdute ti se rasucesc in creier
ca samburii nevrotici de piersici
respiri adanc
si ferm, dar sincer zambesti si evadezi mai departe
printre intamplatoarele priviri transparente intre care te misti
mai libera ca oricand

ne întâlnim aproape asimptotic

când ne-ntâlnim întâmplător ne strângem în
braţe ca nişte necunoscuţi
"ce mai faci?" mă-ntrebi
"bine. tu?" îţi răspund scuturând din păr ploi

ne mai uităm unul la altul de parc-am
vrea să ne-amintim de unde ne cunoaştem
nu spune nici unul nimic
nu mai ştim că semănăm ca două beţe de chibrit arse
şi că sfârâim mirosind a fosfor
unul fără altul

"la fel" îmi răspunzi înverzindu-te
şi ne-ndepărtăm uşor
ca să nu ne stânjenească prea tare apropierea

nr. 6

era o lume ştearsă afară. mă uitam pe geam
cum toamna îşi încheia nasturii
era mai demult, când culorile erau mai dur întinse pe aer
şi când eu, singură, perdeaua se voala în ritmul sonor al plopului netăiat încă

prin ploaie îmi par paşii mai liberi.
îmi trag mai aproape mânecile - mă scufund într-un gând mai moale
închid ochii şi-mi dau voie să plâng, nu disperat,
ci aşa, cu ploaia în ritm mocănit

o resemnare comodă şi brutal şlefuită într-o perlă mică

o lacunară chemare a mea către mine
şi către toate lumile de dincolo de măştile de hârtie
care se şifonează subţiri

cu mânecile lungi şi moi, cu mâinile în buzunar,
cu capul gol, cu vânt în păr
zâmbesc un pic la fiecare strop de ploaie

Omul de cărămidă

o după-amiază umedă şi rece
cu ploaia plutind în aer ca o ameninţare constant şi ferm reţinută
cu cana de ceai verde pe care să aterizeze legănată o pană
cu treptele vechi de piatră aspră
cu ceasul vechi din camera de sus bălăngănind misterios
cu copacii vechi ameţitori de goi şi ţipători
cu vântul ridicând indiferent un colţ de ziar
cu frunze uscate de anul trecut fărâmiţându-se inerte

şi eu rezemată în scaun, cu picioarele înainte
cu privirea fixă
cu părul ud
cu mâinile reci
cu mintea absentă şi goală
cu vântul risipind nisip alb din colivia deschisă
cu fine granule de praf între dinţi
cu mintea hai-hui şi relaxată ca o apă cu nuferi
amuţită şi topită difuz în aerul pustiu-tulbure
cu sufletul adormit lângă mine
cu gândurile îngheţate privindu-mă lung de dincolo de gard
cu mine silenţios umplând lumea din jur
cu lumea din jur desfiinţată momentan
cu unghiile albe, cu respiraţia superficială

mi-am imaginat nesfârşirea lumii
am vrut ca lucrurile ce când eram mică îmi păreau mari
să revină
şi am simţit spărgând între dinţi suculente boabe roşii
de zmeură prăfuită