ne întâlnim aproape asimptotic

când ne-ntâlnim întâmplător ne strângem în
braţe ca nişte necunoscuţi
"ce mai faci?" mă-ntrebi
"bine. tu?" îţi răspund scuturând din păr ploi

ne mai uităm unul la altul de parc-am
vrea să ne-amintim de unde ne cunoaştem
nu spune nici unul nimic
nu mai ştim că semănăm ca două beţe de chibrit arse
şi că sfârâim mirosind a fosfor
unul fără altul

"la fel" îmi răspunzi înverzindu-te
şi ne-ndepărtăm uşor
ca să nu ne stânjenească prea tare apropierea

nr. 6

era o lume ştearsă afară. mă uitam pe geam
cum toamna îşi încheia nasturii
era mai demult, când culorile erau mai dur întinse pe aer
şi când eu, singură, perdeaua se voala în ritmul sonor al plopului netăiat încă

prin ploaie îmi par paşii mai liberi.
îmi trag mai aproape mânecile - mă scufund într-un gând mai moale
închid ochii şi-mi dau voie să plâng, nu disperat,
ci aşa, cu ploaia în ritm mocănit

o resemnare comodă şi brutal şlefuită într-o perlă mică

o lacunară chemare a mea către mine
şi către toate lumile de dincolo de măştile de hârtie
care se şifonează subţiri

cu mânecile lungi şi moi, cu mâinile în buzunar,
cu capul gol, cu vânt în păr
zâmbesc un pic la fiecare strop de ploaie

Omul de cărămidă

o după-amiază umedă şi rece
cu ploaia plutind în aer ca o ameninţare constant şi ferm reţinută
cu cana de ceai verde pe care să aterizeze legănată o pană
cu treptele vechi de piatră aspră
cu ceasul vechi din camera de sus bălăngănind misterios
cu copacii vechi ameţitori de goi şi ţipători
cu vântul ridicând indiferent un colţ de ziar
cu frunze uscate de anul trecut fărâmiţându-se inerte

şi eu rezemată în scaun, cu picioarele înainte
cu privirea fixă
cu părul ud
cu mâinile reci
cu mintea absentă şi goală
cu vântul risipind nisip alb din colivia deschisă
cu fine granule de praf între dinţi
cu mintea hai-hui şi relaxată ca o apă cu nuferi
amuţită şi topită difuz în aerul pustiu-tulbure
cu sufletul adormit lângă mine
cu gândurile îngheţate privindu-mă lung de dincolo de gard
cu mine silenţios umplând lumea din jur
cu lumea din jur desfiinţată momentan
cu unghiile albe, cu respiraţia superficială

mi-am imaginat nesfârşirea lumii
am vrut ca lucrurile ce când eram mică îmi păreau mari
să revină
şi am simţit spărgând între dinţi suculente boabe roşii
de zmeură prăfuită