=abracadabra=
îţi spuneam dimineaţă
după amiaza era fumul filiform, contorsionat în rotocoale
estompând realitatea cu aburi de rooibos
lumea reală era mai visată decât aceea imaginată
carnea albă, subţire, sorbind absentă din paharul cu whisky
mi-ar fi plăcut brusc să fiu un personaj fictiv
trăindu-mi libertatea iluzorie prescrisă de apăsătorul destin
fără de care să nu exist
nici eu, nici scriitorul meu.
o pagină despre mine... ca o autoflagelare
fenomenul recurent de vină şi Stănescu la fel de recurent:
florin piersic se simte vinovat şi scrie opere cumplite pline de frustrare. scurt.
între timp o femeie cu mănuşi de box se gândeşte la Africa
şi eu imperceptibil mă sustrag în lumea ascunsă sub pielea perfect întinsă
ţopăi imaterială prin structura-mi organică:
şerpuieşte, ca o nălucă de fum dens ce sunt
alunec în neştire peste fascii de muşchi şi tendoane
mă arcuiesc încet, dar sigur pe liniile de rezistenţă ale mâinii
mă arunc sinucigaş în torentul voluptos al sângelui - în care mă învârt ca un titirez
aşa ajung fierbinte şi roşie în spaţiul virtual dintre girusuri - vizuina mea personală
strâmtă şi întunecată
nimeni, niciodată
singură, singură, singură
de acolo văd şi cu lumina stinsă
din spatele privirii ferm împăienjenite
cum oamenii se frământă pe dinăuntru, materiali ca un ghem de şerpi încâlciţi
şi-mi pare rău pentru ei.
despre estetica cuvintelor, despre definiţia secretă a artei:
o bucată de hârtie aruncată în gară se roteşte pe traiectorii
predefinite, calculabile şi de-a dreptul previzibile
schiţându-şi inconştientă autoportretul
despre care Borges zice că e suma hârtiilor lui scrise
şi conturat de foi Ernesto e schimonosit de durere
despre portretul hârtiei aruncate în gară se pot spune multe
dar ea nu va şti niciodată cât de iluzorie e libertatea cu care se avântă în aer
aşa cum nici vântul închipuindu-şi că e liber şi dipreţuind naivitatea hârtiei
nu-şi va simţi destinul încadrându-l elegant şi perfect
între condiţiile strâmte şi abrupt delimitate
care l-au născut şi i-au permis existenţa
destinul sumbru al tuturor lucrurilor se apropie şovăind
de omul blestemat să le vadă în toată rigiditatea lor apăsătoare
pe toate, fără discriminare
din care cel mai crunt e al lui
şi paradoxal, ai fi zis că măcar el singur şi aproape orb
ar fi liber de sorţi prefabricaţi
închizi ochii şi de fiecare dată când îi deschizi redevii
un ritm indigen subliminal inclus în cheia indescifrabilă a umanităţii noastre
pentru moment, limbajul în care ni se scrie codul se întinde leneş
între linii ascuţite
de portativ
când ne accesăm într-un final limbajul interior devenim
cine am fost precrişi să fim
şi nicicând nu e iluzia libertăţii mai liberă şi mai iluzorie ca atunci
cum să nu-l iubesc când el însuşi e încriptat cu litere aprinse
pe suprafaţa interioară a sferelor goale care mă compun
Ernesto, mai închis şi mai lipsit de libertate ca oricând în sfera mea aprinsă, n-ai căpătat vreodată mai mult sens; şi-atunci, cu plecăciune, îţi
Mulţumesc!