[text provizoriu]
fata complet alba cu parul lung complet alb si ochii complet negri era inconjurata de ace de lumina pe cimentul ud. pentru ca era noapte si erau aprinse becurile pe stalpii cu fire - ca niste copaci cu frunze lungi de altfel.
cutitul cu tais dublu era tinut de o mana cu manusa neagra si de pe el picurau cu zgomot stropi complet negri. lama cutitului insasi -alunecoasa si lucitoare - era acoperita de sangele negru, complet negru ca de un pacat care nu se mai sterge niciodata.
"ce-ai facut? ce-ai putut sa faci?" si fata complet alba cu ochi complet negri era ingrozita de moarte si o lua la fuga pe strada paralela cu strada Petre Andrei, nr. 9, din Copou. fugea la deal pe straduta uda si parasita. deasupra copacii erau uscati - desi afara era ud, ud, ud. fugea tot mai tare, fara tinta si fara capat, spre orice dar de ceva anume - de omul cu cutitul, omul care savarsise pacatul ingrozitor ce nu putea fi macar numit si niciodata desfacut.
si acele de lumina in jurul ei intepau cimentul concentric
fata fugea.
fata fugea spre capatul lumii si vantul ii flutura parul complet alb, suvitele impletite se zbateau salbatic
parul ii fosnea ca salcamii
se impiedica in falduri albe care-i fosneau pe genunchi
capatul lumii incepea in dreptul Liceului cu Program Sportiv din Iasi, care se afla la doar cateva zeci de metri mai la deal pe straduta
sfarsitul lumii asadar, incepea asa:
intai apareau sfere de nimic (fixe) care inghiteau bucati de crengi, borduri, cosuri de gunoi si ziduri
sferele de nimic se faceau tot mai mari, se uneau una cu alta, pana cand straduta insasi se subtia transparenta si se deschidea intr-o sfera uriasa de nimic
nimicul continua ca un conglomerat de sfere delimitate de tesut osos spongios (un fel de roca?) cu lumina proprie, o lumina slaba, atat cat sa le faca vizibile
fata trecu de capatul lumii si incepu sa coboare grabita printre alveolele uriase pline cu nimic - era periculos tare nimicul; te putea inghiti imediat si deveneai nimic. era mai mult o apasare tare ispititoare - trebuia numai sa incuviintezi in mintea ta, sa spui da, un da care putea fi spus atat de incet incat nici macar tu sa nu-l auzi in mintea ta, un da transparent si timid, si nimicul te si apuca de un colt de suflet si-ti promitea sfarsitul pana cedai si deveneai nimic. sau puteai pur si simplu sa cazi intr-o alveola infinita de nimic, sa cazi la infinit si sa ajungi sa te plictisesti atat de tare de caderea continua la capatul careia nu te astepta nici macar moartea incat sa strigi da cu tot sufletul - si atunci nimicul se juca cu tine, te chinuia, caci erai oricum prizonierul lui... si te lua la un moment dat, cand se plictisea, si te initia intr-ale nimicului.
fata cobora alevolele cu atentie, dar grabita: era mai ingrozitor cutitul negru decat nimicul. si gafaind se taraia printre alveolele soase, cand mai largi, cand mai inguste, cu deschideri prelungi spre alveole din ce in ce mai mari, mai infinite. nu cunostea nimicul acesta, desi o chemase si cand ii era in afara. groaza cutitului negru era mai mare decat orice simtise pana atunci, o domina si o proteja cumva de ispita nimicului - de aceea nici n-ar fi fost bine sa si-o controleze. ii dadea inacelasi timp un curaj si o luciditate de care a insasi se va fi mirat mai tarziu. zgariau peretii aspri ai alveolelor osoase si fie o strangeau prea tare, fie o lasau sa alunece in planseul lor gaurit.
nici ea nu era fara pacat
si tocmai cand gandea asta aluneca atat de brusc pe o coaja alveolara incat abia apuca sa se prinda cu o mana de marginea ei ascutita, faramicioasa - de aici incolo se intindea un nimic fara capat. chiar daca ar fi reusit sa urce inapoi, n-ar fi avut unde sa se mai duca - decat spre ingrozitorul cutit negru pe langa care nimicul ar fi aparut din nou atat de ispititor. si marginea se faramita
bucatica cu bucatica se faramita
ca un praf se dizolva in mana fetei
pana ceda
si fata cazu.
fata cazu pe spinarea lucioasa si alunecoasa a unei balene uriase de care nu mai auzise vreoadata si care zbura prin nimic. superb era bancul de balene peste care avusese norocul sa cada, dar balena era tare alunecoasa si rece. si fata se munci mult sa o escaladeze pana la coada, unde uriase spine osoase i se prelungeau in coada aspra. se aseza comod intre doua astfel de spine si incepu sa inghete. balenele acestea erau intr-adevar superbe. aveau si ele, se pare, lumina proprie care inconjoara de fapt toate lucrurile, caci puteau fi vazute cum zboara indiferente prin nimic. erau fiintele tolerate ale nimicului, facute din nimic si care traiau din nimic, pentru nimic. aveau voie sa-si ia forma aceasta gri-albastra sau gri-vrede sau gri-tulbure si ud din motive pe care nu le cunoaste nimeni - poate nici chiar nimicul. balena fetei, de exemplu, era gri-albastru. pana in momentul acesta ochii nimicului erau atintiti asupra fetei si desi insusi nimicul era intrigat de groaza care o facea imuna la soaptele lui tot incerca sa o traga de suflet printre alveolele subtiri. dar acum intrase in nimc, incet dar sigur, omul cu cutitul. si nimicul fu incremenit de grozavia pe care o putuse savarsi cutitul si ale carui urme ii picurau dureros alveolele. de altfel, omul cu cutitul devenise inuman - ar fi putut sa o ajunga pe fata imediat daca si-ar fi vrut intr-adevar. puterea pacatului sau se manifesta paradoxal - atribuindu-i puteri neimaginate si anihilandu-i orice dorinta. de ca si cum ar fi fost pe deplin constient de faptul ca de acum nimic nu mai conta, nici macar fata, nimeni, nimic.... si viata lui continua ca o inertie fundamentala.
bancul de balene se plimba fara tinta si scop prin nimic iar fata ingheta pe coada balenei pe care cazuse. s-ar fi odihnit cu siguranta acolo daca frigul acesta teribil n-ar fi facut-o sa tremure ingrozitor - trezindu-i in fiecare muschi un spasm continuu. si coada se balanganea cand la stanga, cand la dreapta, cateodata in sus si in jos, si fata era izbita fie de spina dura din dreapta, fie de cea din stanga, fie aruncata in sus, fie taraita pe pielea aspra care unea spinele. nu se stie cat a plutit fata cu bancul de balene. o tineau treaza cantecele, la inceput ingrozitoare si dureroase, ale creaturilor acestea nesigure. pe masura ce le auzea tot mai mult, la fel ca si atunci cand te muti intr-o tara straina, incepu sa se acomodeze cu sunetele ingrozitoare prin care comunicau uriasele creaturi gri-albastre sau gri-verzi. incepu chiar sa le auda muzica si sa inteleaga cumva limbajul acesta al lor. isi dadu astfel seama ca ele nu stiau de prezenta ei, sau daca stiau nu simteau nimic in legatura sau nu spuneau nimic despre asta. ea era la fel de irelevanta ca orice altceva - erau doar facute din nimic! irelevant era, cu siguranta, cuvantul care le caracteriza cel mai bine si pe care il repetau cel mai des, ca un refren dupa fiecare vers. s-ar fi putut spune chiar ca il foloseau ca un fel de semn de punctuatie, daca am putea fi siguri ca fata alba intelegea intr-adevar corect ce spuneau balenele. dar frigul si loviturile continue o faceau de acum sa cada intr-o stare in care nu mai putea fi sigura ca ce aude, vede sau simte e sau nu adevarat; se simtea ca-ntr-o stare de semi-delir, fata noastra alba. si poate ca ar fi murit acolo inghetata fie de frig, fie din cauza indiferentei balenelor - caci nu se stie clar care era mai rece - daca balena nastra nu s-ar fi lovit deodata de un perete alveolar si o zgudui pe fata noastra alba de se trezi de-a binelea. si-atunci le auzi pe balene cantand despre nenumitul ingrozitor pacat care tulburase nimicul si care ajunsese, incet dar sigur, la marginea peretelui alveolar de pe care cazuse fata in spinarea balenei. si groaza se trezi din nou in sufletul inghetat al fetei si incerca sa se ridice. era inghetata de-a binelea si pielea parca-i era din sticla. si parul ii era rigid tot. ii crapa cu zgomot gheata de pe pleoape si leganandu-si corpul rigid il forta sa se ridice. o durere naprasnica ii plesni atunci in incheieturi si ar fi tipat cu siguranta, dar in nimic nu se putea auzi vocea ei, caci nu era de balena, asa ca nu putem spune ca a tipat intr-adevar. durerea o sageta crunt prin toate incheieturile si pcnira cu zgomot surd cand se ridica. isi misca degtele si le pocnira si lor incheieturile. pandi atent, desi vedea in ceata - ii inghetasera si ochii complet negri si se rostogoli de pe coada balenei direct intr-o alveola rotunda. un alt sir de alveole, un perete imens se intindea in continuare.
cazuta din nou intr-una dintre alveolele nimicului, fata simti brusc diferenta de temperatura. balenele acestea aveau in loc de temperatura corporala o absenta a acesteia - un frig le inconjura de parca toata fericirea din lume ar fi disparut si totul ar fi devenit... irelevant. in alveola fetei ii parea foarte cald si incepu sa se dezghete de-a binelea. frigul ii oprise hemoragiile pe care si le provocase frecandu-se de peretele aspru al aveolelor pietroase si de membrana aspra a cozii gri-albastra de balena. nici vanatatile nu le simtise. dar acum incepeau sa o doara toate si sangele ei incepea sa lase pentru scurt timp urme pe alveole - pentru ca dupa aceea devenea nimic. stia ca trebuia sa o ia la fuga printre alveole cat timp mai era in stare sa o faca. nu stia daca o sa mai iasa vreodata de acolo si cum ar fi putut sa caute un capat in nimic? dar fugi totusi printre alveole, preferand sa nu se mai gandeasca la nimic din toate acestea, caci oricum nu-i servea la nimic. si-si rupse asadar printre alveole faldurile albe ale rochiei. se sprijinea de peretii gauriti si subtiri-sfaramiciosi ai alveolelor osoase, se lasa sa alunece pe planseele lor rotunjite. si merse iar un timp indefinit... caci in nimc nici timpul nu e fix. simtea in jur nimicul frematand - era tulburat de cutitul care-l picura dureros. si freamatul din ce in ce mai pregnant - ori se obisnuia sa-l auda tot mai clar, ori cutitul picurand care-l provoca se apropia. sau poate amandoua. era clar ca acum nici macar nimicul nu o mai voia - era urmarita de omul care savarsise nenumitul pacat ce infiorase nimicul.
si iar...
fata cazu in genunchi deznadajduita. peretele alveolar se termina iar. nimicul in continuare, nimicul, numai nimicul. nici nu mai voia sa se gandeasca la balene - calatoria pe coada lor era un chin atat de dureros! incepu sa planga si lacrimile ii erau inghitite de nimic. se ridica si se lasa sa cada pe spate in gol. inchise ochii.
inchise ochii. cadea in gol, in nimic, in infinit, la infinit. omul cu cutitul putea cu siguranta sa zboare si el prin nimic - ca balenele. din picaturile negre care curgeau ritmic din cutit putea sa faca orice. isi dori cu tot sufletul nimicul, repeta disperata da de parca ar fi fost singurul cuvant pe care-l stia, isi dori sa fi spus da inca de cand a calcat prima oara in alveola pietroasa si cand nimicul ar fi luat-o cu siguranta. deschise de cateva ori ochii dar nu-si putuse da seama daca intr-adevar ii deschise - nimicul arata ca atunci cand inchizi ochii: nu e nici macar negru, e doar nimic.
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: nimic
mai deschise o data ochii: negru
negru?
da, negru. de ce negru? pai... inseamna ca era lumina prin preajma. intoarse capul si tresari - plutea pe o perna colorata, umflata si calda. nici nu-si daduse seama cand ajunsese acolo. plutea pe balonul cald si colorat al unui zeppelin prietenos. ce cauta un zeppelin in nimic? si unul prietenos inca... poate ca visa. poate ca delira. bine, bine, dar in nimic nu visezi si nici nu delirezi colorat. si nici nu tresari, si doar ea a tresarit, era sigur ca a tresarit. se intoarse de tot si incerca sa se ridice. da, plutea pe un zeppelin prietenos. o prinsese usor din caderea ei direct in bratele lui umflate, colorate si calde ca-ntr-o imbratisare. al cui era zeppelinul acesta? si vazu uitandu-se in jos, undeva departe, suprafat unei ape complet negre. si cineva era pe apa aceea, cineva mergea pe apa. poate ca nu era singur, poate cauta ceva, poate era chiar omul din zeppelin. zeppelinul era prietenos si o incalzi pe fata, o odihni si ii imbratisa colorat sufletul. o lua dupa aceea tot inainte pe suprafta apei si o duse, asa, imbratisata colorat si moale spre un urmator zid colorat. din nou nu se poate spune cat a plutit fata asa imbratisata pe zeppelinul prietenos care cu siguranta nu era al nimicului - in nimic nu exista culori in adevaratul sens al cuvantului; aici toate culorile sunt cel mult gri-uri colorate, tulburi si nesigure. se intreba ce era cu acei cineva de jos si ce cautau pe apa neagra a nimicului. ar fi dormit, dar in nimc nu se doarme. unii spun chiar ca nimicul e o insomnie continua. e o exagerare, desigur, o minimalizare mai exact a nimicului, dar sa zicem ca oamenilor le este permis o asemenea comparatie, pentru ca limitele lor sunt mici.
marginile alveolare incepura sa se contureze in nimic, ca un orizont si fata se intrista. urmau din nou sferele cu nimic, infinitul drum prin nimic si inevitabila despartire de zeppelinul prietenos, umflat si colorat care avea sa se intoarca la stapanul lui de pe apa perfect nemiscata a apei negre de pe fundul nimicului. se intrista. si-si cufunda privirea in culorile vii ale zeppelinului. avea nevoie sa le mai tina minte o vreme - in nimic culorile se uita primele. se catara intr-o alveoala potrivita ca marime, ca un sac embrionar, langa care o lasa zeppelinul, si inainte sa plece isi inclina respectuosc un capat in fata fetei. fata ii aspunse si ea inclinandu-se si porni din nou prin labirintul alveolar plin cu nimic. faldurile albe se zdrentuiau in continuare pline de praf. fetei nu-i veni sa creada: praf! in nimic era praf.... escalada grabita inca cateva alveole orientadu-se dupa cele care aveau mai mult praf. in nimic praf? un praf alb la inceput si fin, mai maroniu apoi si pamantos chiar. era pamant si erau frunza uscate si asta nu putea insemna decat un singur lucru... si incepuse chiar sa simta adieri de vant si sa vada undeva departe, intr-o alveola cu pereti intacti un cerc rotund palpaind ca o flacara de lumanare. si o lua la fuga sprea flacara lumanarii caci se facea tot mai mica. sari peste margini ascutite si se gata de pereti imposibili pana se arunca cu toata puterea in palpaitoarea deschidere ce mirosea a aer. daca ar fi fost un pic mai mare n-ar fi reusit sa treaca prin ea si-ar fi fost cel mai probabil sectionata de "usa" care s-a inchis in urma ei. o astfel de usa in nimic e foarte rara. si nici nu sta mult deschisa. e imposibil de prezis unde si cand se va deschide una, sau unde anume se va deschide. cu siguranta zeppelinul stia de usa aceasta si ea avusese noroc sa treaca prin ea in lumea aceasta apoasa...
fata se trezi intr-o superba padure apoasa. copacii grosi, foarte batrani pesemne, nodusrosi si rasuciti aveau crengi inalte tare si frunze multe, verzi, un verde aproape dureros pentru ochii obisnuiti cu nimic ai fetei. un singur copac nu avea frunze, frunze verzi mai bine spus, caci isi purta inca frunzele uscate, care se vedeau mici tare, ingramadite in ele insele ca niste fiinte introvertite. era poate cel mai batran copac de acolo si fata era prea obosita ca sa se mai intrebe daca murise sau daca avea doar un anotimp diferit de al celorlalti copaci. frunzele chircite pe crengi pareau bucatele din sarma care-i legau de cear crengile - un cer apos si el, tulbure si mat. padurea isi tinea radacinile, despre care nu se putea spune nimic cu siguranta, intr-un sol nesigur, acoperit de o apa imprevizibila. te-ar fi putut inghiti daca ai fi vrut sau ai fi meritat - din punctul ei de vedere - sa fii inghitit, sau te purta pe suprafata ei ca pe un sol. doar picioarele desculte si complet albe ale fetei faceau cercuri pe suprafata apei in care se vedeau ca-ntr-o oglinda copacii si cerul, si lumea toata de deasupra. nu era exclus ca inorogii sa fi calcat si ei pe suprafata apei, dar ei nu faceau cercuri, de parca ei insisi ar fi fost din apa si nu puteai, prin natura lor, sa-si tulbure esenta.
fata complet alba, cu parul lung si alb, cu codite la fel de lungi si de albe, clipi resemnata din genele albe si ochii complet negri se lipiraa de copacul uscat. facu cativa pasi spre el, se invarti de doua-trei ori cu privirea indreptata spre crengile lui noduroase si goale si se lasa sa cada pe spate, in apa de sub el care o primi ca o imbratisare a lumii. i se rasfirara in apa faldurile albe, care nu mai erau zdrentuite, coditele si firele de par, ii pluteau inerte picoarele desculte si degetele mainii stangi. mana dreapta ii cazuse pe piept, pe jumatate stransa si in oglinda neagra a ochilor i se intinsera ca o plasa de paianjen crengile legate cu sarma de cer ale copacului uscat care o imbratisa si el, nevazut ce-i drept, dar bland de tot. inchise ochii si renunta.
copacul isi scutura bland frunze uscate deasupra ei si vantul incepu sa bata usor. trupul ei plutind alb stralucea in lumina razelor filtrate de podul verde ce i se intindea deasupra si cercuri porneau dinspre ea alergand
tot mai cuprinzatoare
tot mai subtile
tot mai rotunde
tot mai abstracte
spre toate colturile padurii.
copacul cu crengi rastiginte cu sarma ca niste frunze de cer imbratisa nevazut un trup complet alb care plutea linistit sub el.
[fragment din basmul alb - sandbook]
